După anul 1995 s-a pus problema organizării unor forme de perfecţionare a absolvenţilor, nişte studii post-licenţă, care iniţial au avut o deniumire sucită, ca mai apoi după anul 2.000 să devină ceea ce acum ştim că se numesc masterate. Ezităriile metafizice au impus masteratul de cercetare şi masteratul tehnic, ca forme din care se vedea clar că staul încuraja ceea ce unii în mod bizar numesc cercetare ştiinţifică, fără să ştie cu ce se mănâncă aceasta, căci nu ai cum cere ca din 120 de absolvenţi să faci un master de cercetare de 60 studenţi, căci cercetarea ştiinţifică nu e activitate de masă şi oriunde în lume se ştie că din 100 de absolvenţi cel mult 10 iau calea cercetării. Numai că la noi niciodată nu se va accepta să se lucreze într-o formă de învăţământ cu mai puţin de 75 de studenţi la curs şi 25 la seminarii, iar ideea de a avea un master de cercetare cu sub 10 studenţi nu este utopie este ceva mai rău ca les majestate.
Dacă în zona informaticii au fost definite masterate care se susţin singure, aşa cum sunt cel de securitate informatică, cel de baze de date şi cel de management pentru resurse economice - SIMPRE, în alte zone masteratele trebuie susţinute din alte resurse din motive lesne de înţeles din punct de vedere al utilităţii de pe piaţa forţei de muncă.



(elaborat azi 13 septembrie 2020)