|
Comunismul, la începuturile lui a crezut că literatura se învaţă, că talentul se obţine prin instruire după reţete fixe. Aşa a apărut în anii '50 şcoala de literatură, frecventată de nenumăraţi tineri, dintre care s-au remarcat Nicolaie LABIŞ, Dumitru MICU, Gheorghe TOMOZEI, Nina CASSIAN, Zaharia STANCU, Horia ARAMĂ, dar şi foarte mulţi alţii. Cei care au progresat prin scris, au făcut-o că au avut talent, ori talentul nu se învaţă.
De aceea, o carte care te-ar învăţa cum se scrie un articol mi se pare cam excentrică, pentru faptul că ar trebui să te înveţe cum se alege subiectul despre care vrei să scrii, căci resul merge de la sine. Ori aici este problema. Alegerea subiectului este o chestiune de inspiraţie, de inovaţie şi de creaţie, căci ceea ce trebuie scris în articol trebuie să fie caracterizat prin noutate, printr-o abordare corectă, incitantă şi dătătoare de idei spe aplicarea în practică. Nimeni nu citeşte un articol de dragul de a citi, ci pentru a folosi ce scrie acolo la locul de muncă al cititorului, ca acolo, la locul de muncă să facă să meargă treaba mai bine.
Eu mi-am impus ca articolele pe care le scriu să aibă toate următoarea structură:
- un titlu nu prea lung,
- un rezumat cu atâtea fraze câte capitole are articolul,
- un capitol despre ce am găsit în literatură despre problemă,
- un capitol despre ce vreau să fac eu, adică să definesc problema,
- un capitol despre soluţia problemei definite,
- un capitol cu soluţia la problemă,
- un capitol cu verificarea soluţiei şi o generalizare, eventual,
- concluzii,
- bibliografie, la o pagină de articol cam între 2 şi 5 titluri.
Mergând pe acestă gândire, îmi este foarte uşor să structurez articolul pentru a nu depăşi numărul de pagini impuse de revista unde vreau să-l public. Citesc cu atenţie condiţiile impuse de revistă şi le respect, nu caut să le respect. Le respect. Altfel, revista îmi respinge articolul. Caut să nu am vicii în articol. Eu colaborez cu colegi la realizarea articolului şi riscurile de a avea greşeli în articol scad considerabil.
Am apreciatr cărţile pe care le-am citit şi mi-am rezolvat cu succes problemele mele de programator, căci erau scrise de practivieni cu experienţă. Nu mi-au plăcut cărţile pe care trebuie să le citeşti în proporţie de 50% ca abia să ai impresia că eşti în stare să bâjbâi în problematica de care se ocupă cartea.
O carte trebuie să pornească de la ceea ce este necesar ca omul să fie în stare să rezolve rapid o problemă simplă, după aceea se ia gradual şi creşte complexitatea problematicii abordate. Trebuie să se ocupe de cerinţele cititorului şi nu de ceea ce vrea autorul, căci cartea devine neinteresantă şi enervantă.
|