|
Uneori extensiile de colo-colo sunt bune, alteori, nu. Dacă la început s-a vorbit de arta programării, accentul a fost pus pe faptul că fiecare program este altceva. Totuşi dacă vrem să creăm o mie de fişiere cu validarea datelor, evident cele 1.000 de programe vor semăna cumva unele cu celelalte. Deci vorbim de o activitate de programare în care apar elemente de rutină, specifice proceselor industriale.
Când s-a început să se vorbească despre industria de software, activitatea de programare:
- era la început,
- nu existau instrumente,
- nevoia de calitate era opţională,
- complexitatea era la nivel mediu,
- programatorii erau artişti,
- puterea de calcul era ridicolă,
- capacitatea de stocare era modestă,
- organizarea în echipe era o iluzie.
De aceea nici nu a prins ideea de industrie, căci nu erau coapte condiţiile. Acum când întreprinderea virtuală este o realitate şi nu se mai vorbeşte de sisteme informatice cu mai puţin de 1.000 de componente, a lucra în regim industrial este deja o realitate peste care nu se trece pentru că:
- există o arhitectură a sistemului,
- analiza a coborât la nivel de componente,
- există deja meserii distincte,
- fiecare meseriaş îşi cunoaşte ce are de făcut,
- inputurile sunt omogene şi clare,
- fluxurile nu au ambiguităţi,
- totul se cuantifică riguros,
- lipsesc elementele imprevizibile,
- programarea nu mai e artă, ci meserie.
Acum doi sau mai mulţi programatori primesc specificaţii, lucrează independent şi există ca în industrie, programatori care asamblează componente şi în final se obţine produsul finit care este funcţional, complet, finit, livrabil, ca orice alt produs de serie dintr-o fabrică industrială. Acum e normal să fie aşa, dar acum 30 de ani era o erezie să consideri că programtorul-alchimist este un simplu truditor, căci el se considera creator pur, un artist doar.
|