|
Am învăţat să merg pe bicicletă când eram în clasa a V-a, adică pe la 12 sau 13 ani. Tata avea o bicicletă nouă Möve. Foarte rar părinţii dădeau bicicletele lor la copii pentru a învăţa. Eu am avut privilegiul să învăţ singur să merg cu bicicleta pe sub cadru căci eram mititel. Când tata lucra la atelierul de cizmărie de la Bascov deja mergeam peste cadru. Ori de câte ori îi duceam mâncare, mă lăsa să merg cu bicicleta pe drumul de la strada principală până la clădirea gării. Plăcerea era maximă. După ce dădeam câteva ture, plecam acasă, bucuros nevoie mare că mersesem cu bicicleta. în liceu am mers cu bicicleta sporadic. Am plecat cu un coleg către Curtea de Argeş şi am făcut 35 + 35 km dus-întors. Seara aveam febră musculară. şi noaptea chiar am avut febră, dar a fost o experienţă.
Mersul pe bicicletă se învaţă şi nu se uită niciodată. Când aveam vreo 34 de ani, mi-am cumpărat o bicicletă de semicurse Sputnik, de fabricaţie URSS cam de 13 kg greutate şi cu ea mergeam:
- spre ASE,
- prin comunele de lângă Bucureşti,
- spre Ploieşti,
- spre Piteşti,
- pe drumul spre IMGB.
Pe drumul de la Bd. Metalurgiei spre Serele Berceni era o porţiune unde se antrenau cicliştii de la Dinamo, cu un asfalt ca untul. Acolo era distracţie să merg cu bicicleta. Făceam şi mici acrobaţii, căci rar treceau maşini pe acolo.
Am ţinut bicicleta ani buni, dar la un moment dat m-am plictisit şi după ce fiul meu deja mergea cu bicicleta lui, am vândut-o şi m-am potolit.
Mi-ar fi plăcut ca după Revoluţie să am bani să cumpăr o bicicletă de curse, dar moftul m-a părăsit rapid şi am trăit doar cu amintirea vagă că la un moment dat mi-ar fi plăcut să exersez plimbatul pe o cursieră. Problema este complicată căci circulaţia este haotică şi foarte intensă şi a circula cu bicicleta prin Bucureşti înseamnă un risc asumat, dar un risc nejustificat în raport cu beneficiile pe care mi le-ar aduce, din moment ce la servici nu aş merge cu bicicleta, pe drumuri prin cartier a merge unde poluarea este mare, deja e neplăcut.
Acum văd chestia cu pistele de biciclişti şi mă apucă jalea. Soluţia de pe Calea Victoriei a fost o jumătate de măsură, căci nu aşa se rezolvă o problemă. Aici trebuie tăiată păisica în două. Cine vrea reducerea poluării, trebuie să facă mai întâi ordine, să facă legi, să treacă la treabă şi să instaureze disciplina, căci disciplina nu e numai pentru şoferi, ci şi pentru biciclişti.
este important să constat că am vrut bicicletă semicursieră, am avut bicicletă semicursieră. Deşi nu mă laud că aş fi avut bani, din puţinul nostru, am găsit înţelegere să dau 1.500 lei cât a costat bicicleta, dintr-un salariu de 3.000 lei lunar să o cumpăr.
Trebuie să spun câteva cuvinte despre aventura cu drumul Bucureşti-Piteşti-Bucureşti. Am plecat într-o zi frumoasă de vară. Am mers cei 120 km pe drumul vechi, trecând prin toate oraşele şi comunele, iar când am intrat în Piteşti pe sub podul de la Ştefăneşti, m-a prins o ploaie torenţială, căci mă ploa şi în suflet cum se zice. Când am ajuns la socrii mei unde era Mariana cu copiii eram ud leoarcă. Socul meu mi-a dat nişte haine de schimb. Mă aşteptam să am febră musculară. Nu am avut. A doua zi am plecat spre Bucureşti. parcă drumul la întoarcere a fost mai scurt. Pentru mine a fost o victorie, căci a însemnat că am fost în stare să fac ceea ce mi-am propus şi a fost mare lucru.
|