Era în ziua de duminică 9 iulie 1961 trecut de ora 14,00. Tata lucra ceva la bancul său de cizmar, mama strângea căci terminaserăm de mâncat. Noi copiii, eram cu joaca. Mie nu-mi prea ardea de joacă pentru că trebuia s-o iau de la capăt cu învăţatul pentru admiterea din toamnă.
Lucrurile se derulaseră cam aşa:
într-o zi de primăvară din anul 1961 a venit dirigintele nostru, profesorul Ovidiu GOLGOJAN, în clasă şi ne-a spus că s-a primit o scrisoare prin care clasa noastră era anunţată că s-a înfiinţat Şcoala Medie Internat cu Practică în Producţie Dimitrie CANTEMIR de la Breaza, integral după model sovietic, căci aşa era în perioada aceea,
dirigintele a spus că şi de la noi din clasă vede posibil ca un elev să meargă să dea examen de admitere acolo şi mi-a rostit numele, fiind încrezător că voi face faţă examenului, deşi veneau candidaţi din toată ţara a zis el,
eu am prins din zbor şi cu spiritul meu de aventurier, copil necopt, am decis instantaneu să merg la Breaza să dau examen de admitere,
m-am deplasat la adresa indicată de diriginte şi am început procedura de a mă înscrie la concurs şi pentru a pleca la examen,
la o dată stabilită, am plecat spre Breaza, un grup de candidaţi, în marea lor majoritate de la Casa de copii din Piteşti,
am ajuns acolo, ne-am cazat, am aşteptat zilele de ezamen,
am susţinut admiterea care însemna probe de matematică şi limba română, scris şi oral,
am plecat spre Piteşti şi am aşteptat rezultatul.
Văzând că rezultatul nu mai vine, după câteva săptămâni, mama a rugat o vecină care era telefonostă la Poşta din Piteşti să sune la liceul de la Breaza. Era în 7 iulie 1961. Dimineaţa am fost la mătuşa mea, mare ghicitoare în cafea, pe care o consultasem anterior cu succes şi mi-a zis să stau liniştit că am intrat la liceu. Am prins un pic de curaj. Pe la ora 16,00 când vecina a terminat lucrul, a venit şi mi-a zis că a vorbit la liceu şi că nu fusesem admis.
M-am resemnat cu gândul acesta şi urma ca de luni să încep să învăţ pentru a da examen în sesiunea din toamnă la vreun liceu, unde mai erau locuri neocupate.
Sâmbătă nu am avut niciun chef de nimic. Mai mult, o boscorodeam pe mătuşa mea care-mi ghicise în cafea şi-i reproşam în gând că a greşit sau m-a minţit.
Duminică, pe 9 iulie eram trist. Ai mei ştiau de rezultat căci le spusesem ce mi-a zis vecina telefonistă. Mama mi-a zis că am timp de învăţat şi nu e un capăt de lume că n-am intrat. Eu sufeream în mine, căci nu mă consideram un elev care să pice examenul, în comparaţie cu alţi colegi de clasă care erau deja declaraţi admişi la liceea bune. Eu mergeam la ce rămăsese.
Ploua rău de tot în duminica de 9 iulie 1961. Pe la prânz, pe ploaia aceea torenţială, s-au auzit în uşa de la intrare nişte bătăti. Mama a deschis uşa. Era poştaşul care aducea un plic. Era de la liceul de la Breaza, pe numele meu.
Am deschis plicul şi am citit. Eram declarat admis. Probabil vecina vorbise cu cineva plictisit şi care nu a verificat listele admişilor.
N-a trecut mult timp şi cerul s-a luminat. A ieşit soarele. De bucurie, am plecat la film la Căminul cultural 23 August-Găvana şi am văzut filmul Rocco şi fraţii lui, capodopera lui Luchino VISCONTI cu Alain DELON în rolul principal.
Era în film o scenă în care personajul Nadia ridica un picior în sus ca să-şi pună un ciorap. Atunci în sală o tânără îi zice soţului sau iubitului:
- Aşa îţi fac şi eu ţie!
Toată sala s-a pus pe râs.
Aşa a trecut o zi extraordinar de importantă din viaţa mea. Am păstrat acea scrisoare şi o consider ca fiind cel mai important înscris al meu, căci a fost dovada că nu sunt un gunoi, că dacă mi-am propus ceva, chiar mă ţin de treabă şi nu mă duc ca boul cu capul în gard, căci din momentl în care am decis să plec la Breaza la admitere şi până în ziua examenului, eu am învăţat. Nu am învăţat atât de mult cum se învaţă azi, dar am învăţat atât şi aşa cum m-am priceput eu, căci nimeni nu a avut să mă înveţe cum se procedează, aşa cum se face acum, cu meditatori, cu părinţi stresaţi şi cu lecţii la televizor sau în online.
Ori de câte ori am avut ocazia să văd filmul Rocco şi fraţii lui, mi-am adus aminte de scrisoarea de la Breaza şi de tânăra care a reuşit să facă o sală de cinematograf să izbucnească în hohote de râs.
Ar mai fi ceva: mi s-a confirmat că ghicitul în cafea nu este o glumă, căci l-am verificat de nenumărate ori şi nu spun că au fost întâmplări potrivirile, ci mătuşa era o artistă. A spus lucrurilor pe nume, cu mult timp în avans şi cu o precizie de ceasornic, iar ceea ce a prezis ea, erau evenimente cu probabilitate sub 0,0001 care s-au produs cu detaliile date de ea. Teoria coincidenţelor cade şi după părerea mea, nu am cum să mă pronunţ. Este vorba de har.
Voi veni cu detalii legate de faptul că la examenul oral am fost ascultat de profesorii JEBELEANU la limba română şi HADÂRCĂ la matematică. Numele acestea le-am aflat mai târziu, ca elev în clasa a VIII-a. La 14 ani eram un puşti de provincie, ruşinos şi temător. Examenele scrise le-am făcut ca pe nişte teze, cum mă învăţaseră pe mine profesoarele TROCAN de matematică şi FULGEANU de română, de la şcoala elementară. La proble orale am răspuns scriind rezolvările la întrebările de pe bilete şi la întrebările suplimentare, nu ajutătoare. Nu am fost corectat, nu mi s-a cerut să revin asupra unor chestiuni.
Pe vremea mea, nu se vorbea de autoevaluare, de eroarea dintre nota pe care elevul şi-o dă şi nota pe care i-o dă profesorul. Profesorii erau altfel pe vremea mea. Elevii erau şi ei altfel, nu cum sunt acum, cu capacitatea de a măsura la sutime ceea ce au făcut.
La acel examen, îmi amintesc că profesorul de limba română a zis de câteva ori cuvântul da. Profesorul de matematică, cu elevi de dinaintea mea, avea discuţii şi căuta să se lămurească. La mine, când am ieşit la tablă, m-a întrebat dacă aveam rezolvările complete pe foaie. Am răspuns afilmativ. A luat foaia, s-a uitat pe ea. Nu mi-a mai cerut să scriu pe tablă nimic. Nu m-a mai întrebat nimic. Cred eu că ceea ce scrisesem pe foaie era îndeajuns de ordonat şi profesorul cred că s-a convins suficient de nu a mai cerut nimic în plus.
Sunt sigur că a contat şi faptul că eram tuns, curat îmbrăcat, cu haine obişnuite, aveam unghiile tăiate şi nu ieşeam cu nimic în evidenţă, care să-i irite pe profesorii din comisie şi care să-i facă să se poarte mai altfel, decât aşa cum s-au purtat cu mine. Cel mult ei aveau de constatat că eram slab, spălăcit şi aveam o voce piţigăiată, dar care arăta de departe respectul pe care l-am purtat profesorilor mei, chit că erau buni, foarte buni sau nu erau buni deloc.
Trebuie să remarcaţi că nu am uitat numele celor care mi-au marcat cumva viaţa, prin ceea ce au făcut bine pentru mine şi de aceea le scriu cu majuscule, cum nu am uitat nici pe cei care mi-au făcut rău, dar cărora deşi le ştiu exact numele şi prenumele, nu le voi aminti niciodată indiferent de context.
