|
Nu aş fi început să mai scriu acum despre doctorate pentru că am scris foarte mult până în anul 2012 când am condus doctorate.
Ceea ce se întâmplă acum cu doctoratul ca formă de pregătire a specialiştilor mă îngrijorează foarte mult, căci sunt convins că în loc să se facă paşi înainte spre progres, se merge înapoi exact cum face racul şi doctoratul a căpătat forme caricaturale, absurde şi de meînţeles pentru mine.
Voi încerca să fac o paralelă între doctoratul de pe vremea mea şi doctoratul din ziua de azi, căci prin ziua de azi voi înţelege perioada de după anul 2005, când am senzaţia că s-au deteriorat ireversibil lucrurile, în ideea că doctoratul a devenit pe vecie la noi, altceva decât este pe orinde în lume, devenind o formă discreditată de trecere de la un stadiu la altul, fără a mai fi vorba de perfecţionare profesională şi de consacrare a unei cariere.
În primul rând, pe vremea mea şi aici includ anii '70 când am început eu stagiu doctoral, cam la 30 de cadre didactice care activau într-o universitate era un conducător de doctorat. Acesta era profesor universitar, o personalitate recunoscută prin lucrări publicate, prin rezultate ştiinţifice şi prin poziţia sa în catedra din care făcea parte. În ziua de azi, un conducător de doctorate revine cam la 5 cadre didactice din universitate. Trebuie ca un tânăr conferenţiar să susţină teza de abilitate, după care susţine concursul de titularizare pe un post de profesor universitar şi după ce a devenit profesor universitar, aprobarea dosarului de obţinere a calităţii de conducător ştiinţific de doctorate este implicită. Este adevărat că în ziua de azi există criterii cantitative extrem de clare, legate de numărul de articole ISI, de numărul de contracte de cercetare coordonate şi de referatele de apreciere date de comisiile de analiză a activităţii celui care solicită dobândirea calităţii de conducător ştiinţific de doctorate.
În al doilea rând, pe vremea mea, colocviul de admitere la doctorat era o activitate extrem de selectivă şi autoselectivă, căci conducătorii de doctorat, puţini la număr, scoteau puţine locuri pentru admitere, iar candidaţii se autoselectau prin nivelul de exigenţă impus de tot ceea ce însemna derularea unui stagiu de doctorat, fiind aproape de neconceput ca doctorandul să lucreze într-un domeniu unde nu se făcea cercetare ştiinţifică sau să aibă o funcţie de conducere care îl acapara şi nu-i permitea să se documenteze, să cerceteze şi să elaboreze materialele specifice stagiului doctoral. Conta media de absolvire a facultăţii. În ziua de azi, numărul de locuri la admiterea la doctorat este foarte mare. Condiţia de a participa la colocviul de admitere este doar ca viitorul doctorand să fi terminat o facultate şi să aibă un masterat. Nu contează media de absolvire.
În al treilea rând, pe vremea mea, stagiul doctoral avea durată minimă de patru ani, în primii doi ani se susţineau cel puţin trei examene strict legate de domeniul de cercetare al tezei de doctorat, iar în următorii doi ani se susţineau cel puţin trei referate şi ele având legătură cu conţinutul tezei. Comisiile de examen erau formate din specialişti, profesori universitari recunoscuţi pentru preocupările lor legate de tematica fiecărui examen. Examenele se finalizau prin note, iar referatele erau prezentate în faţa membrilor catedrei de specialitate şi prin vot erau acceptate sau respinse. Referatele trebuiau depuse la catedră pentru a fi citite de cei care participau la susţinere. În ziua de azi, stagiul de doctorat are durata de trei ani şi fiecare an se finalizează prin prezentarea în faţa unei comisii a unui raport de cercetare, iar aprecierea se dă printr-un calificativ care arată că raportul de cercetare a fost admis sau a fost respins. Rapoartele sunt citite doar de membrii comisiei de analiză.
În al patrulea rând, pe vremea mea, numărul tezelor susţinute în universitate într-o lună nu depăşea 10 cel mult 15 teze, pentru că o teză se elabora cu multă trudă, nefiind sistemul de documentare pe Internet din ziua de azi. În ziua de azi, numărul de teze de doctorat susţinute într-o lună într-o universitate, depăşeşte număul de teze de doctorat susţinute într-un an pe vremea mea. Nu înseamnă că acum lumea lucrează mai mult, ci sunt mai mulţi viitori doctori, iar procesul de elaborare s-a modificat dramatic, cazurile de acuzaţii de plagiat fiind explozive.
În al cincilea rând, pe vremea mea, doctoratul esra o necesitate, căci nu se promova în învăţământul superior fără doctorat pe poziţii de conferenţiar şi de profesor. În ziua de azi, doctoratul este o modă pentru cei care nu activează în mediul academic, iar pentru cei ce doresc să devină cadre didactice universitare, condiţia de titularizare pe post de asistent universitar este aceea de a avea doctorat.
Mai sunt şi alte deosebiri, dar toate sunt de înţeles, căci societatea nu trebuie să stea pe loc. Oamenii trebuie să evolueze, dar nu prea ştiu eu cum evoluează fiecare dintre noi în condiţiile în care derularea unui stagiu doctoral se face în paralel cu un job care îl acaparează pe doctorand sau cu o funcţie de conducere, de mare responsabilitate, în contextul în care ziua de lucru are tot 24 de ore şi pentru doctorand şi pentru ceilalţi muritori de rând.
În opinia mea:
- doctorat nu face oricine,
- doctorandul este el însuşi o valoare dovedită,
- doctorat fac doar cei care au chemare spre cercetare ştiinţifică,
- doctoratul este o relaţie socială,
- doctoratul presupune foarte mult timp,
- doctoratul este incompatibil cu mediocritatea,
- soluţiile originale nu apar la comandă,
- elaborarea unei teze este act de creaţie.
Rezultă că pe vremea mea, admiterea la doctorat era egală cu exigenţa, examenele din stagiul doctoral erau egale cu exigenţa, referatele erau egale cu exigenţa, iar teza de doctorat era egală cu exigenţa maximă. În viitor tot aşa vor sta lucrurile, căci sistemul din ziua de azi cu cascada de teze de doctorat plagiate şi cu avalanşa de titluri de doctor în ştiinţe retrase, va impune o schimbare radicală de macaz, pentru a fi evitată căderea în derizoriu a titlului de doctor în ştiinţe.
|