L-am auzit pe Klaus IOHANNIS vorbind cândva despre proiectul de ţară. Pe vremuri, Elena UDREA a făcut ceva cu un logo de ţară, acea frunză care a iscat un imens scandal căci avea un preţ imens, iar pe Internet, gurile rele spuneau ceva de un preţ minuscul.
Oricum, mă aşteptam ca în mandatul său, Klaus IOHANNIS să propună un proiect de ţară.
în mintea mea, aia cât o mai am acum la 72 de ani, pentru a face un proiect de ţară, fluxul ar cam trebui să fie următorul:
- se defineşte contextul, adică să se obţină consens,
- se impune ca termenul de valabilitate să fie peste 15 ani, nu mai mult de 25 de ani,
- se identifică o echipă formată din vreo 10 capete cu creier adevărat,
- se stabileşte dimensiunea textului, pe care eu nu o văd mai mare ca două pagini,
- se impune un termen de realizare, cu discuţii şi cu aprobare cu tot,
- se elimină verbul a putea şi verbele la condiţional, din text,
- se creionează fluxul de urmat, inclusiv încadrarea în textul Constituţiei,
- se face referendum şi se votează modificarea,
- se trece la aplicarea în viaţa de zi cu zi a proiectului de ţară.
Nu e o treabă deloc uşoară, căci noi suntem obişnuiţi să ne lălăim ca la Ploieşti cu texte:
- lungi,
- ambigue,
- goale,
- volatile,
- stupide,
- complicate,
- indecise,
- inconsistente.
Stilul de muncă trebuie să fie următorul:
- se întruneşte echipa,
- se face o eşalonare,
- se defineşte modul de lucru,
- se lucrează pas cu pas,
- fiecare pas se discută,
- se ajunge la o formă finală,
- se votează,
- nu se mai revine a doua zi la ceea ce s-a hotărât,
- se trece la pasul următor,
- se obţine întregul,
- se cizelează întregul,
- nu se bate apa-n piuă,
- textul final este prezentat celui care l-a solicitat,
- in două iteraţii se obţine textul final,
- se supune aprobării prin consens.
Este un mod de lucru eficient. Numai că alegerea celor care formează echipa este cel care va duce sau nu la succes. Acum vreo 17 ani am primit sarcină să coordonez un grup de lucru care se moşmondea la un proiect de 3 ani. Le-am spus exact aceleaşi principii de lucru. Au fost de acord cu ele. Am mers pas cu pas. Au fost votate pas cu pas părţile proiectului. Spre stupefacţia unora care doreau să revenim în zilele următoare asupra ceea ce hotărâserăm zilele precedente, construcţia mergea şi în trei zile s-a terminat totul. Aşa trebuie să fie şi acum. Am scris explicit să nu apară verbul a putea şi negaţia NU, care distrug caracterul ferm, imperativ al ideilor şi lasă loc la interpretări. Trebuie stabilite:
- etape,
- termen,
- responsabilităţi,
- sancţiuni,
- cuantificări.
Niciodată, în managementul eficient nu trebuie acceptate acele elemente care perturbă. Nu suntem interesaţi să aflăm 1.000 de motive din care nu se face ceva, ci noi trebuie să colaborăm cu oameni care dacă ridică o problemă legată de o temă deja definită, obligatoriu, ei trebuie să vină cu o soluţie care să demonstreze că este superioară a ceea ce există deja.
Nu trebuie să acceptăm în echipă indivizi care doar critică, fără a veni cu soluţii pe care să şi le asume, dar mai ales să se implice în rezolvarea lor.
Erorile de a constitui echipa de proiect de ţară pornesc de la alcătuirea echipei, prin includerea unor indivizi care:
- nu au definit proiecte de succes,
- nu au lucrat în proiecte de succes,
- nu sunt în stare să arate concret că au făcut efectiv ceva,
- nu au trăsături de constructori,
- doar critică şi fac pe deştepţii fără să aibă un suport,
- comentează pe la colţuri, că dacă se adopta ceea ce ei au propus, etc.
Textul proiectului de ţară trebuie să fie:
- scurt,
- structurat,
- realist,
- pe înţeles,
- imperativ,
- clar,
- concis,
- structurat,
- gradual,
- consistent,
- neambiguu,
- simplu.
Oamenii se apropie de o idee dacă o înţeleg, dacă este apropiată de ceea ce vor şi ei. De acest proiect de ţară nu trebuie să se apropie:
- gargaragii,
- şmecherii,
- ascunşii,
- furăcioşii,
- chibiţii,
- pseudo-perfecţioniştii
- rataţii,
- demolatorii,
- aiuriţii,
- orgolioşii,
- neimplicaţii.
A face un proiect de ţară este asemenea unei construcţii făcute de un designer. Se ştie că dacă acesta face un costum de haine şi după aceea când totul este gata, apar tot felul de chibiţi şi schimbă fiecare câte ceva, ceea ce se va obţine este deja o mare mizerie.
Cel ce-şi propune să facă proiectul de ţară are caracter de manager de proiect şi trebuie să se poarte ca atare. El va da cadrul, iar echipa de profesionişti de succes, aleşi de el, asemenea managementului american, fără a porni de la idei preconcepute legate de calitatea resurselor, vor lucra şi vor scoate acel proiect de ţară. Numai că managerul de proiect trebuie să ştie din start:
- cine este grupul ţintă,
- care este obiectivul de atins,
- paşii de parcurs,
- costurile implicate,
- rata de succes,
- orizontul de timp.
Proiectul de ţară este o construcţie extrem de importantă şi dificilă. Tocmai de aceea în contextul lucrului 100% structurat pe ezitări, inconsecvenţă şi reactualizări, a face on text pentru 15-25 de ani este deja o mare provocare pentru toată lumea, căci se referă la o proiecţie în viitor a ceea ce trebuie să devină această ţară. Proiectul de ţară trebuie să fie un proiect de succes, realizat ca în programarea dinamică, unde succesul final este dat de succesele obţinute la fiecare etapă. Dacă proiectul de ţară să zicem are ca obiectiv realizarea a 2.000 km autostradă în 20 de ani, succesul de a realiza 100 km în primul an, 150 km în al doilea an şi tot aşa, vor duce la succesul final. Cei ce cred că aplică contrariul proverbului nu lăsa pe mâine ce ai de făcut azi, deja nu vor mai realiza nici un proiect de ţară şi textul acela devine o glumă proastă, penibilă şi aiuritoare, nimic mai mult.
Dar să închei, căci m-am plictisit să fac eu pe deşteptul, deşi la viaţa mea am condus tot felul de proiecte şi nu mi-este ruşine de niciunul.