Partidul Comunist Român – PCR, a avut la revoluţie aproape 4.000.000 de membrii. Unii dintre ei, după Revoluţie au căutat să se justid=fice de ce au fost comunişti. Eu ştiu cu precizie că nimeni nu a tras de vreo persoană, nu a forţat vreo persoană sau nu a torturat vreo persoană să intre în partid. Intrarea în partid reprezenta:
- cartea de vizită pentru a deveni director la vreo întreprindere,
- condiţie de intrare în diplomaţie,
- posibilitatea de a lucra în întreprinderi de comerţ exterior,
- şansa unică de a intra în miliţie, armată şi securitate ca ofiţer,
- criteriul de selecţie pentru a lucra în învăţământul superior,
- şansa de a vedea copilul la o facultate specială cu dosar de cadre la admitere,
- singura modalitate de a spera la un post bine plătit de muncă oficială în străinătate,
- accesul la posturi specifice nomenclaturii comuniste.
Eu ştiu nenumăraţi indivizi care doreau să intre în PCR dar li s-a refuzat că nu erau atât de buni, dar după revoluţie bravau că nu au fost membrii de partid. Dacă cineva le-ar fi arătat dosarele în care ei se milogeau de organizaţii să fie primiţi, cu siguranţă că tupeul lor ar fi fost cu totul altul.
Partidul era format din:
- nomenclatura care avea nenumărate avantaje, date de poziţia ocupată,
- activiştii de teren destul de mulţi şi răspândiţi,
- destul de mulţi aplaudaci gata să aprobe orice şi oricând,
- puţini propagandişti cu creier care înţelegeau cum stau lucrurile,
- câţiva mâncători de rahat, incisivi şi zgomotoşi,
- mulţi oameni simpli, muncitori oneşti,
- majoritatea profesionişti, meseriaşi adevăraţi.
Pe vremuri se ştia că dintre intelectualii proveniţi din universităţi ca membrii de partid, musai erau studenţi cu rezultate foarte bune la învăţătură. Era primit în partid un absolvent de facultate la o sută de muncitori şi atunci cererea fiind foarte mare, criteriile profesionale deveneau dominante.
Primirea în partid se făcea pe baza unui dosar standard, care includea foarte multe detalii, toate fiind legate de cine este cel luat în discuţie, dar conta şi familia acestuia, din care nici un membru nu trebuia să fie avut probleme cu puşcăria, mai ales în plan politic.
Partidul avea sedii peste tot. La întreprinderi era comitetul de partid care avea un birou. La judeţ era un comitet de partid care avea o clădire. Primul secretar din judeţ era tătic peste judeţ şi nu mişca nimic fără ca el să ştie. Avea un aparat numeros şi el trebuia să facă din acest aparat o construcţie eficientă, căci de calitatea echipei depindea scaunul său.
La Bucureşti era creierul partidului, cu sediul CC acea clădire asediată de revolţionari, clădire de pe care a decolat elicopterul cu dictatorul şi acoliţii lui.
Partidul avea:
- hoteluri cu condiţii foarte bune la preşuri simbolice,
- cantine de incintă cu circuit închis cu preţuri foarte simbolice,
- case de vacanţă luxoase cu preţuri mici,
- magazine cu circuit închis unde se găseau mărfuri care nu se găseau niciunde,
- posibilităţi de excursii la preţuri mici în destinaţii exotice.
Comuniştii erau oameni extrem de diferiţi, fiind:
- cinstiţi, dedicaţi cauzei socialismului,
- oportunişti, gata să cumpere şi să vândă pe oricine,
- lacomi care urmăreau repartiţii de locuinţe cât mai bune,
- căutători de proptele pentru evoluţia copiilor lor,
- încăpăţânaţi în a susţine chestii auzite de sus, fără a le înţelege.
Numai aşa se explică puzderia celor care şi-au negat apartenenţa la partidul comunist, unii minţind cu neruşinare că au fost obligaţi de a intra acolo. Eu ştiu tipi din ASE cu parcurs de excepţie, chiar foşti deţinuţi politici condamnaţi de comunişti, care au avut un parcurs de excepţie, numai că ei îndeplineau o condiţie: erau meseriaşi de înaltă clasă şi partidul aprecia valorile autentice care se departajau evident faţă de mulţimea amorfă a celorlalţi membrii de partid.
Un filosof a scris un pamflet, ceva cu apel pentru lichele, dar trebuia să facă o analiză cu mult mai aplecată, căci lichelele au fost dintotdeauna şi cine se doreşte a fi justiţiar trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, una fiind aceea ce a nu primi pomană de la stăpânul căruia doreşti să-i dai peste mână. Nici pentru cel care a venit cu hârtia igienică la TVR după Revoluţie nu am vorbe mari, căci soţia sa este cea mai mare actriţă de la BULANDRA, el stând doar la doi paşi în spate, după cum cred eu.
Se zice că revoluţiile scot la iveală, asemenea torentelor tulburi, gunoaie. S-a văzut la greu şi la noi. I-am văzut pe unii comunişti extrem de vehemenţi cum au dat foc la carnetele lor de partid, ca semn al dispreţului faţă de partidul unde ei au putut să-şi arate caracterele mici de oameni de nimic. Cei ce i-au privit, trebuiau atunci să înveţe lecţia că tot aşa vor proceda şi cu oricare alt carnet de partid, în clipa în care avantajele vor înceta să le mai parvină din direcţia de unde le-a parvenit carnetul. Lumea este plină de javre. Au fost şi comunişti care după 1989 au stat în banca lor, nu au făcut praf şi au căutat să-şi vadă de meserie şi de viaţă în mod onest, aşa cum fuseseră şi înainte. Aceştia au fost cei mai mulţi.