Deşi România fusese cândva grânarul Europei, deşi comuniştii se lăudau cu producţii record de porumb şi de grâu, în toată ţara era o mare problemă pentru pâine. Nu se găsea pâine. Unii invocau că nu se găseşte pâine ca oamenii de la ţară să n-o cumpere să o dea la porci. Erau poveşti.
Nu era pâine pentru că nu era. Se exporta prea mult grâu. Pâinea care venea în brutării era jalnică, necrescută, veche şi de calitate mizerabilă. Rareori se găseau sortimente ceva mai diversificate de panificaţie.
Se vindea din când în când franzelă, pâine împletită. La bază erau pâinea neagră şi pâinea intermediară. Exista un banc, pentru că lumea făcea haz de necaz din orice.
Un tip întră într-o brutărie. Vânzătoarea îl întreabă:
- Ce doriţi?
- Două pâini?
- De care? De alatăieri, de ieri sau de azi?
- De azi.
- Atunci, veniţi poimâine.
Imediat după război, au fost condiţii grele, a fost secetă, iar pâinea s-a dat mulţi ani pe cartelă. Pe vremea numită şi epoca de aur, în mod normal, pâinea nu se mai vindea cu porţia pe cartelă. Era la liber, dar se găsea cu dificultate.
Prin lozinci şi în vorbe, totul era roz. Numai că viaţa îi contrazicea pe cei din vârful partidului, căci din dorinţa de a gestiona totul centralizat, stabiliseră performanţa ca lipsurile să-i năpădească pe români la tot pasul, căci absenţa pâinii era semnalul nefericit că totul se ducea de râpă.