Partidul a avut cam 4 milioane de membrii.
Toţi care au intrat în partid, au făcut cerere şi au cerut cu respect să fie acceptaţi.
Aşa că toţi care spun că au fost forţaţi să devină membrii de partid, mănâncă c-c-t.
Existau mai multe tipuri de membrii de partid.
Era muncitori, erau intelectuali, erau activiştii.
Cine era membru de partid::
- intra cu mai mare rapiditate pe liste pentru a obţine casă de la stat,
- avea acces la funcţii de conducere,
- era cu mult mai credibil decât un nemembru de partid,
- dacă dorea să lucreze în comerţul exterior avea acces,
- avea acces să plece să lucreze în armată sau securitate.
Un comunist trebuia să fie un model. Nu prea se accepta ca un comunist să divorţeze. Eraq de-a dreptul groaznic şi se discutau în şedinţele de partid cazurile, căci tovarăşii, desigur, doreau să-l sprijine pe colegul lor. Se intra în detalii atât de jenante, încât bietul divorţat, devenea atât de stânjenit că-l apuca plânsul.
Era o vorbă: nu poţi, te ajutăm. Nu vrei, te obligăm.
Era o masă amorfă de membrii de partid, căci la vârf, unde erau cei ce aveau beneficii grase, se ajungea greu.
Erau ilegaliştii, puţini la număr, care aveau pensii foarte mari.
Erau nomenklaturiştii cu cantine şi cu magazine cu circuit închis, dar şi cu case de odihnă speciale, unde costurile erau simbolice.
Imediat după Revoluţie, mulţi dintre comunişti:
- au dat foc carnetelor de partid,
- s-au lepădat ca de satana de comunism în mod public,
- au spus că au fost comunişti doar cu carnetul,
- au zis că au intrat în partid împinşi de la spate.
Erau faţetele unor oameni fără caracter, căci nuimeni nu a fost obligat de cineva să intre în partid. Oamenii intrau în partid pentru a se bucura de avantaje, erau direct interesaţi, nu cointeresaţi, ceea ce este o mare diferenţă.
Dacă erau toţi comunişti verticali, nu aplaudaci, mincinoşi, obedienţi şi fără caracter,
- nu ar fi fost dus la extrem cultul personalităţii,
- secretarul general nu ar fi fost încurajat în aberaţii,
- ar fi fost şi opozanţi în partid,
- lucrurile nu ar fi ajuns la cote oribile,
dar nu a fost aşa, căci oamenii, având caractere mărunte s-au lăsat duşi de val şi au acceptat o realitate strâmbă. Dacă nu era întâlnirea de la malta şi dacă nu s-ar fi prăbuşit comunismul în ţările satelite Moscovei şi azi Nicolae ar fi fost bine mersi tot în vârful partidului, tot adulat, tot aplaudat şi toţi s-ar fi uitat cu aceeaşi smerenie în gura lui, deşi ar fi dus-o infinit mai greu decât în 1989.
Comunismul a fost ca o formă de relief, ceva picat din cer, venit pe tancuri, iar comuniştii erau o turmă care a crezut în nişte idealuri doar în măsura în care acele idealuri le ţinea de foame.
Chestia cu condamnarea comunismului, chiar de către comunişti, mi se pare o glumă nereuşită, fiind exact ca o lovitură pe care unul şi-o aplică la casa copiilor din zona făloşeniei cu două pietroaie.