Colectivizarea a fost cel mai brutal şi mai cuprinzător proces de transformare calitativă, în rău a unei clase foarte numeroasă din societate, căci oamenii din proprietari de pământ au devenit simpli lucrători ai pământului.
Ţăranul român s-a dus în războaie căci ştia că va primi pământ familia lui dacă el va muri în lupte sau el însuşii va primi pământ când se va întoarce din bătălii încărcat de glorie. Ca să vină comuniştii şi să-i umilească pe ţărani, punându-i să scrie cereri prin care rugau statul să le ia pământul şi să-l ducă la colectivă, nu reprezintă altceva decât forma cea mai grotescă de furt pe faţă a unui drept elementar, câştigat cu preţul sângelui, al sudorii şi al iubirii de glie.
Comuniştii au reuşit cu metode dintre cele mai dure, să-i determine pe oameni să dea pământurile:
- ameninţându-i că le dau copiii afară din şcoli,
- dându-i afară de la servicii pe cei ce lucrau la oraş,
- izolându-i de restul comunităţii care de nevoie cedaseră,
- folosind forţa, ameninţarea dar şi crima.
Când în primăvara anului 1961 al Pavilionul Expoziţiei s-a ţinut marea adunare cu 11.000 de ţărani, exact numărul celor ucişi de burghezo-moşierime în 1907, la care Gheorghe GHEPRGHIU-Dej primul secretar al PMR a anunţat că s-a încheiat colectivizarea, am văzut la televizor figuri de ţărani munciţi, dar îmbrăcaţi în alb, frământaţi de imprevizibilul zilei de mâine, chiar dacă s-a cântat:
Foaie verde iasomie,
Se mărită fata lui Ilie,
Face nuntă la gospodărie,
Hop una, apăi două.
Dacă acel proces ar fi fost un succes, cu siguranţă, satul românesc ar fi fost înfloritor. Nu a fost aşa. ţăranul român cu cei 500 metri pătraţi rămaşi pentru agricultura lui de subzistenţă, se zbătea între sărăcie şi supravieţuire.
Dacă ar fi avut vreo noimă, după 1990 nici un ţăran nu şi-ar mai fi vrut pământul înapoi. N-a fost aşa. colectivizarea a fost o eroare, căci nu a avut un fundament solid. Este adevărat că micile gospodării nu permit o agricultură modernă, mecanizare şi toate cele. Dar o agricultură la comun în care productivitatea este extrem de mică, veniturile oamenilor sunt mizerabile şi toată lumea aşteaptă să ciugulească un pic de unde apucă, este o agricultură falimentară. Statul îi ierta pe şăranii din CAP-uri de datorii ca să acumuleze alte datorii şi pentru a fie iertaţi din nou.
Efectul CAP s-a văzut din furia cu care ţăranii au distrus sedii, saivane, livezi, sistemul de irigaţii, după 1990, căci toate nu au reprezentat decât consecinţele dramelor generate de pierderea pământurilor, care înainte de toate erau simboluri ale existenţei lor primordiale.