Pentru cei din Occident care întotdeauna au avut galantarele pline în magazine cu tot ce le pofteşte sufletele este de neconceput să nu se găsească de nici unele în magazinele din România, exact aşa cum se şi întâmpla. Eu am trăit acele vremuri când pentru a face rost de un pui era o adevărată aventură. Nu se ştia niciodată la ce magazin se face aprovizionare cu carne şi la ce oră. Aşa că oamenii se aşezau la coadă şi stăteau cu orele că doar-doar se va face o aprovizionare cu ceva. Atunci când venea maşina frigorifică, toată lumea se zgâia şi într-un târziu se afla că s-au băgat pui sau pachete cu carne de porc sau pachete cu măruntaie de pasăre. Se şi numărau pachetele şi lumea îşi făcea calcule dacă se ajunge cam până la ce număr, căci oamenii făceau deja liste, să se ţină cât de cât ordine.
Veneau la coadă familii întregi şi cu copilaşi mititei, căci se dădea carne fiecărei persoane care era la coadă.
Uneori cozile erau ordonate, alteori nu erau cozi ordonate, căci se găseau unii obraznici care să intre în faţă, exact cum sunt şi acum, deşi cozile nu sunt din cauza lipsei, ci din cauză că se fac cumpărături în anumite momente şi apare aglomeraţie la casă când se plăteşte în supermarketuri.
La noi erau şi case de comenzi. Dacă stăteai călare pe telefon cu orele şi aveai norocul să prinzi casa de comenzi, se făceau comenzi unde cantitatea de carne nu depăşea mi se pare trei kilograme, la o comandă de peste 500 de lei, adică 100 de dolari comerciali, nu turistici. Tot atunci, în comandă se includeau ness-ul câte două cutii şi sucuri de citrice, oră, făină şi cutii de peşte afumat în conservă, şproturi, cum li se zicea.
A durat grozăvia acestei penurii de carne cam din 1979 până în 1989, chiar şi după plata datoriei externe, când de fapt tot poporul se aştepta ca exporturile de produse alimentare cu care se plătise acea datorie, să scadă din intensitate şi în magazine să se găsească haleală.
Acum, cine intră în magazine şi găseşte abundenţa care de fapt este normalitatea, nu regretă acele vremuri, dar uită cum a fost şi pe fondul unei nostalgii inexplicabile, se fac afirmaţii că era mult mai bine pe vremea comunismului, care din punctul meu de vedere este o mare minciună şi este o mare mizerie.
Un prieten al meu spunea că o doamnă a venit la o măcelărie cu o bucată de carne să ceară sfatul măcelarului cum s-o pregătească. Omul a luat bucata de carne, a întors-o pe toate părţile. I-a explicat ce şi cum, doamnei şi afară se strânsese coadă că lumea aştepta să le vină rândul să cumpere ceva. Când măcelarul a ieşit afară şi a explicat despre ce era vorba, oamenii au plecat dezamăgiţi.
Mai circulau şi bancuri pe această temă.
Se punea întrebarea, ce deosebire era între o măcelărie capitalistă şi una socialistă. Răspunsul era, că în capitalism scria pe firmă la Gică şi era carne înăuntru, iar în socialism scrie măcelărie şi e Gică înăuntru. Lumea făcea haz de necaz. Se vindeau copite de porc, cărora li se zicea Adidaşi, se vindeau pui mici de găină câte doi în pungă cărora li se zicea fraţii PETRĂUŞ.
Se zicea că un renumit profesor de matematică s-a îmbătat şi a fost adus acasă de nişte oameni de bine. Când a deschis uşa apartamentului, oamenii de bine i-au zis soţiei despre cum l-au târât ei şi l-au adus patru etaje, căci blocul nu avea lift, pe domnul măcelar. Femeia i-a dezamăgit, spunându-le oamenilor de bine, că aşa procedează soţul ei ca să se dea mare, zicând că e măcelar.
Am multe întâmplări cu penuria de carne. Eram în ASE şi în clădirea de la Comerţ era un nic bar şi o cantină. Un prieten al meu avea mari pile acolo. Noi eram asistenţi. el m-a invitat să-mi facă un spectacol. A venit doamna care servea, prietenul meu a cerut dpuă fripturi. Ne-au fost aduse două fripturi imense. Am văzut aunci cum se perindau mărimi din ASE care comandau şi ei, dar li se explica ceva despre cantităţi limitate oferite preferenţial după o listă. Am văzut un politruc cum a turbat nu altceva. Prietenul meu mi-a explicat că lui a vrut să-i servească scena pentru a-l pune la punct că-mi făcuse mie o mizerie acel individ.
Cu un alt prilej, la restaurantul Muntenia din Piteşti, m-am dus să beau o cafea. Atunci am avut ocazia să-l reîntâlnesc pe prietenul meu din copilărie care era pianistul orchestrei. Ne-am îmbrăţişat după vreo 15 ani de la revederea de demult şi el m-a invitat tot la o friptură, acela era semnul puterii supreme al unei persoane într-un restaurant. A venit friptura şi mă uitam cum toţi ochii din local sunt aţintiţi de cum băgam în gură fiecare dumicat. Vremurile scârboase de atunci, făcuseră ca în restaurante să primeşti la friptură o bucăţică mică de carne şi un peşte prăjit, de regulă Merluccius, lângă garnitura anemică de cartofi.
După 30 de ani, parcă totul a fost un vis urât. Să nu ai o bucată de carne să opui în farfurie copilului tău nu este deloc o plăcere. Să-ţi ceară copilul creier de porc pane şi tu să spui că nu ai de unde să-i dai, este peste puterea de înţelegere a copilului de grădiniţă, care vede cum colegul lui, care are tătic care lucrează la partid la capitală, are în pacheţel creier pane.
Să mergi la o cantină sau la un magazin cu circuit închis, din greşeală, să iei şi tu ceva de acolo, că era mare abundenţă cu de toate, dar la casierie când ţi se cere legitimaţia specială şi nnu o ai, să laşi toate produsele, te simţi un mare gunoi, indiferent ce poziţie ai când ieşi de pe uşa acelui stabiliment al nomenclaturii comuniste, nesimţite, dar îmbuibate.