Deşi am zis că eu nu cred în acest concept atât de simplificat, ca să nu fiu luat la mişto că nu ştiu şi eu să zic două vorbe despre subiectul acesta, deşi am scris cândva articole, voi pune o poză, nu prea frumoasă, dar necesară.

Aşa cum o vedeţi rezultă că se iau:
- cheltuielile cu creşterea calităţii software, care musai cresc exponenţial,
- cheltuielile cu depanarea, care şi ele scad musai exponenţial,
- apare o parabolă, iar vârful ei este în locul unde calitatea este optimă.
Modelul este:
- simplist,
- stupid,
- fals,
- ridicol,
- absurd,
- penibil,
pentru că se lucrează pe continuu, în timp ce noi operăm pe produsele software cu valori discrete, căci adăugăm 5 sau 10 sau 7 instrucţiuni, niciodată 6,2 sau 4,123 instrucţiuni, ca să fiu mai concret.
Fiecare dintre noi face programele aşa cum îl duce bibilica, iar dacă vrea să le îmbunătăţească, o face, tot cum îl duce bibilica şi câţi gologani are la teşcherea finanţatorul.
Cândva am încercat să fac şi eu pe un program simplu nişte ameliorări şi mi-am dat seama că optimizarea software este exact ca în bancul cu Fernando.
Era un mexican care se urcă pe măgar şi pleacă la târg. Pe drum fata Morgana îi zice:
- Fernando, nevasta ta te-nşeală!
Omul se întoarce acasă. O găseşte pe femeia lui dând mâncare la păsări. Pleacă din nou. Merge el ce merge şi fata Morgana îi zice:
- Fernando, nevasta ta te-nşeală!
Omul se întoarce acasă. O găseşte pe femeia lui dând mâncare la copii. Pleacă din nou. Merge el ce merge şi fata Morgana îi zice:
- Fernando, nevasta ta te-nşeală!
Omul se opreşte din mers şi-şi zice:
- Pe mine nici nu mă cheamă Fernando.
Cam aşa este şi cu optimizarea calităţii software, adică face fiecare ce este în stare şi îmbracă rezultatul în vorbe frumoase, care nu au acoperire în fapte căci nimeni nu ştie unde se opreşte procesul de îmbunătăţire a calităţii, ducându-l pe culmile perfecţiunii aşa cum zburam noi înainte de 1989 tot pe culmi, până am ajuns în prăpastie cu optimizarea demonstrată cu tot într-o carte.