|
Viorela era femeie tânără și fără noroc la bărbaţi. De câţi dintre s-a lipit, niciunul nu i-a rămas alături mai mult de șase luni. Le făcea ea ce le făcea, că toţi își luau lumea în cap. Fugeau de rupeau pământul. Ziceau alte femei că Viorela îi muncea din greu pe bieţii de ei. De câte ori trecea prin faţa porţii noastre și se nimerea să fie mama pe acolo, Viorela îi prezenta bărbatul ce o ţinea de braţ:
- Tanti, el este soţul meu.
- Să vă fie de bine, Viorelo!
Dacă era singură, trebuia să-i zică mamei:
- Tanti, merg la București la Dej. Că iar m-au dat afară de la muncă și am trei copii.
Mama știa că fusese dată afară de poamă ce era, iar fiecare copil avea un alt tată, necunoscut, desigur, la câţi kilometrii de rodaj făcuse ea între două măritișuri.
Pe zi ce trecea Viorela se făcea mai frumoasă și mai frumoasă. Viaţa așa cum și-o trăia ea, îi pria de minune. După un timp, a început să slăbească, să tușească. A stat internată luni de zile. Devenise schelet. A murit și nimeni n-a știut de ce. A fost singura dată când am văzut în urma moartei doar pe cei trei copii. Un cerșetor ducea crucea. Steagul și vasul cu lumânări erau alături de coșciug în căruţă. Popa a așteptat la biserică. Era frig și burniţa, ca în orice toamnă târzie.
|