|
Ei erau unchii mei. Se purtau ca străinii. Se dușmăneau pe avere. Se bucurau unul de răul celuilalt. Unul dintre verii mei s-a însurat. Nevasta lui era una mai înaltă ca el și scheletică. Mama și tata au fost la nunta lor. Nouă nu ne-au adus nimic. Mătușa nu le-a dat barem o felie de cozonac. Era și rea și zgârcită. După un timp, nora a sărit la bătaie la socrii ei. Ţipau toţi ca disperaţii. Se oprise circulaţia ca la circ. Cumnata, vecina lor, se uita și se bucura în prostia ei. Soacra bătută, cu părul vâlvoi i-a zis:
- Miţico, nu râde! Azi joacă ursul la mine, mâine joacă la tine. Așa e-n viaţă, Miţico!
Anii au trecut. Băiatul lui Miţica și el văr cu mine, s-a însurat. Femeia lui părea liniștită. Socrii ei erau niște ciudaţi. S-au încăierat și au făcut și ei circ, nu glumă, cu urlete, plânsete și înjurături.
- E, acum, Miţico, îţi place? Te-au ajuns blestemele mele, Miţico!
S-au și judecat între ele cumnatele pentru pământ. Era doar o problemă de cine trage prima brazdă primăvara. Primul intra peste terenul celuilalt, deși toţi aveau multe hectare de arat. Fiecare avea plăcerea de a-i arăta celuilalt cine e el. Se urau zi de zi mai mult. Când s-a făcut colectivizarea au răsuflat ușuraţi. Nu mai aveau pentru ce se certa. Erau toţi ca noii născuţi, cu privirile de bovine supuse.
|