Servitoarea

Nea Costică rămăsese văduv de mulţi ani. Avea casă grea, cu pământ, cu porci, cu vaci şi mulţi copii. O rudă de-a moartei i-a adus în casă o femeie bună la toate. Femeia spăla, rânea la vite, avea grija copiilor şi se îngrijea şi de nea Costică. Atât s-a îngrijit, că nu a trecut prea mult timp şi lumea deja şuşotea de cum îi creştea burta servitoarei. A născut femeia, o fetiţă dolofană şi negricioasă. Era în ograda lui nea Costică, dar nu era el tatăl. A venit un bărbat de la ţară şi a luat-o pe femeie ca pe un obiect. Atunci s-a aflat că ea fugise de nebună de la bărbat şi-şi lăsase vreo cinci-şese copilaşi singuri-singurei.
Mama a crezut că bărbatul de la ţaro o bătea. A aflat că el era pâinea lui Dumnezeu. Tot mama zicea că sunt femei care au mâncărici între craci şi pleacă de nebune. Când le trece, revin acasă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nea Costică a rămas tot singur. Intra în magazie la el să facă ordine. L-am văzut cum muta crucea de piatră pe care o luase s-o pună la pomana de un an la capul răposatei. La nunta mea a venit şi nea Costică. El m-a pus să-l servesc în toiul verii cu ţuică fiartă cu boabe de piper, pe care eu, ginerică, să i-o torn de fiecare dată în ceaşcă. M-am executat pur şi simplu.