Fernanda era o femeie era puturoasă și îngălată. Stătea cu nasul pe sus. Bărbatul ei ce mai ţinea casa. Când băiatului lor cel mare i-a venit vremea de însurătoare, a plecat toată familia cu el în peţit. A doua zi, toată mahalaua aflase că gazda nu e vrednică. Fernanda văzuse o scamă pe un covor. Fata peţită nu era de nasul băiatului ei. Femeile din mahala își dădeau coate. Oalele, farfuriile și paharele lui Fernanda erau soioase și îţi făceau scârbă doar dacă le priveai.
Băiatul a fugit cu fata aceea. Părinţii ei le-a făcut nuntă. Fernanda n-a fost. Nici la botezuri n-a fost. Dar s-au dus vecinii și au fost încântaţi. De fiecare dată, când aducea vorba de noră, Fernanda încheia apoteotic:
- Ia, mai dă-o dracului de putoare!
Stătea cu sprâncenele ridicate și privea cu ură, după care-și pupa câinele în bot. Timpul a trecut, iar fetele ei au fugit de acasă cu niște străini și nu s-a mai auzit nimic de ele. Fernanda le caracteriza simplu:
- Niște nenorocite.
Ea se considera perfectă în felul ei, doar pentru că nimeni nu-i pusese o oglindă în faţă să-i spună cu precizie cine e ea și câte parale face. Biata Fernanda!
|