|
El era un copil aşezat. în clasa noastră trecea drept copilul nimănui. Umbla sărăcăcios îmbrăcat. Nici noi nu aveam ţoale grozave, dar el era prea cârpit. Cine ştia să vadă, desluşea în ochii lui erau nişte lumini strălucitoare. Uneori îi atârnau lumânările de muci la nas. Le ştergea cu mâneca de la cămaşă. Pe băiatul acesta nu l-a dat niciodată doamna de mate cu capul de tablă, aşa cum o făcea celorlalţi care nu-i răspundeau corect la întrebări. Mie îmi plăcea cum colegul acela, poreclit de noi Scaraoţchi, desena cercuri dintr-o singură mişcare. Când s-au dat rezultatele de la admiterea la liceu, tot oraşul vuia că vedetele abia de reuşiseră să fie deasupra liniei, printre ultimii reuşiţi. Primul era însă un necunoscut.
Când i s-a rostit numele, mi-am dat seama că despre Scaraoţchi este vorba. A fost şi olimpic Scaraoţchi. A făcut şi o facultate. A devenit un mare medic la Bucureşti. Toţi se mândreau cu el. L-am întâlnit la o conferinţă. Venise cu nevastă-sa, cu care lucram în branşă. Probabil şi-a dorit să mă cunoască. Am discutat. Destul de repede şi-a dat seama că fusesem colegi în generală. A adus în discuţie şi ziua când a venit la noi şi l-a tuns tata pe chelie. N-a uitat să spună nici cum şi-a spălat cojile de pe cap la noi în lighean. M-au mirat acele detalii de care mi-a amintit. Sunt foarte puţini oamenii care nu uită de unde au plecat. Ne-am mai auzit de câteva ori la telefon. Vremurile de demult nu se mai întorc din drumul lor.
|