|
Era un director pus de la centru, pe criterii politice. El credea că a conduce înseamnă a învrăjbi oamenii. A avut proasta inspiraţie să-şi cheme subalternii la el, rând pe rând.
- Domnule, dacă e careva care mă vorbeşte de rău, când eu trec pe lângă dumneata şi eşti cu el, să mă atenţionezi zicând: vai, ce miroase a parfum!
Prietenul meu care lucra acolo, mi-a zis, că pe coridoare sau în birouri, ori de câte ori intra directorul, oamenii scandau în cor:
- Vai, ce miroase a parfum!
Directorul şi-a dat seama de gafă, dar răul cel mare era deja făcut, fiind imposibil de îndreptat. Anii au trecut şi la o conferinţă, am avut ocazia să-l întâlnesc pe director. Nefericitul s-a băgat în vorbă, punându-mi o întrebare din care se vedea clar că este pe dinafară cu problematica. I-am răspuns politicos. La pauză, pe hol, nu m-am abţinut şi când a trecut pe lângă mine, am zis cu voce tare:
- Vai, ce miroase a parfum!
Fostul director, acum istorie, a întors capul nedumerit, încruntând din sprâncene. Am concluzionat că nu era doar o întâmplare, ci era un nărav al lui prin care-şi racola ciripitorii.
|