Nora

Mie îmi plăcea când venea tușica pe la noi. Vedeam atunci unde ţine mama ultimul borcan de dulceaţă. Pe celelalte le terminam căci mâncam direct din ele, cu lingura de ciorbă. O trata pe tușica cu dulceaţă și tușica mânca de pe farfurioară de parcă ar fi lins-o.
Când a venit azi la noi, tușica era supărată foc. Ionel al ei îi adusese în casă nevastă nouă și la tușica prima impresie conta.
- Aurico, a adus-o pe aia nouă cu un cufăr de lemn și mai târa și un plod după ea.
- Aoleu, tușică!
- Nu, Aurico, nu e ce crezi tu. Am zis eu că e una nouă, dar nu e așa de nouă cum crezi tu. E a zecea, aia pe care am izgonit-o când era cu burta la gură.
- Ești bunică, tușico!
- Auzi, Aurico, nu fii obraznică! Ce, eu am etatea de bunică? Bunică e soră-mea, adică mă-ta, la mine n-a sosit încă timpul.
- Păi, tușico, Ionel parcă e mai mare decât mine cu doi ani, nu?
- Aurico, te-ai obrăznicit, nu altceva. Nu te-a bătut mă-ta la vreme, aia e!
- Și acum, ce faci, tușico?
- Cum ce fac? Am dat-o afară din nou, cu copil cu tot. Aia am făcut!
- Te-a lăsat sufletul, tușico?
- Mai du-te și tu dracului, Aurico!
A plecat din nou supărată tușica. Face ea ce face și de fiecare dată când vine pe la noi, pleacă supărată. Dar îi trece ei, căci numai mama o mai primește. Cu bunica e certată de vreo treizeci și ceva de ani. Nici cu unchiul de peste drum, nu vorbește de zeci și zeci de ani. Cred că abia se suportă pe ea. Mama zice că tușica are sufletul negru. Nici pe tata nu-l suportă tușica.