Neamurile

Mortul se răcise de mult timp. La cap îi ardeau lumânările într-un borcan cu apă pe fund. Veniseră toate neamurile. Tăceau, iar când mai venea un cunoscut şi muierea lui se apuca de jelit, neamurile şuşoteau între ele, privind împrejur iscoditoare. S-a întâmplat să ajung şi eu acolo, chiar în seara când îl aduseseră acasă de la morgă. Tocmai când am intrat, liniştea a fost înjunghiată de un ţipăt sfâşietor al văduvei:
- Vasile, Vasile, ai plecat şi m-ai lăsat! Vasile, Vasile, de ce te-ai supărat, Vasile, Vasile, de m-ai lăsat singurică cuc? Vasile, Vasile, cum le-ai ştiut tu pe toate, Vasile? Că numai tu ştiai că mă laşi, Vasile, Vasile. Altfel nu mergeai să trecem apartamentul, Vasile, Vasile, pe numele lui nepotu-meu, Vasile, Vasile! A dat el banii, dar uite, Vasile, Vasile, în loc să ne bucurăm de ei, acum îi dăm pe lumânări, la popi, pe locul de veci şi pe pomeni, Vasile, Vasile!
Femeia nu se oprea din jelit. Când a zis de apartament, toate neamurile s-au ridicat de pe scaune ca la o comandă şi au plecat fără a privi în urmă. Se aşteptau să apuce şi ele o halcă din agoniseala răposatului.


Înapoi