|
Veneam spre casă cu mașina 133. Este lume foarte pestriţă în mașina 133. S-a nimerit ca în seara aceea să prind schimbul trei de la fabrici. Lângă mine era o tânără, iar pe scaun cred că era mama ei.
- Tu nu pleci cu nimic de la fabrică?
- Cu ce să plec?
- Un salam, o șuncă, un ceva, acolo.
- Nu.
- De ce?
- Cum de ce? Aţi face și voi economii. Ai avea pentru copii la pacheţel de școală.
- Nu.
- De ce?
- Fii serioasă! Cum să le dau copiilor mizeriile alea? Tu știi cum se fac?
- Cum se fac?
- Nu-ţi spun. Dacă încep să-ţi povestesc, mori aici pe scaun. Sunt numai scârboșenii.
- Da, da. Acum te înţeleg.
Peste tot e așa. dacă aș vedea cum arată bucătăria de restaurant, n-aș mai servi niciodată nimic în oraș. Dacă aș vedea cum se pregătește cafeaua în oraș, n-aș mai bea niciodată cafea acolo. în fond și la urma urmei, mai închid ochii și acord prezumţia de nevinovăţie și fabricanţilor de mezeluri și bucătarilor, căci așa sunt eu un generos din naștere și mai cobor ștacheta exigenţei la o adică.
|