Ionel

Tușica era femeie bătrână. Venea des pe la noi. Când intra în casă își descălţa galoșii. I se vedeau ciorapii la care tălpile erau cârpite cu bucăţi colorate de jerseu. Broboada îi rămânea tot pe cap, deși era cald în casă. Se așeza lângă sobă. Era friguroasă tușica.
- Ce-ai mai făcut, tușică?
O întreba mama de fiecare dată. Tușica o privea fix. Dădea un pic ochii peste cap și tușea de două trei ori. Dorea să-și dreagă vocea.
- Ce să fac, Aurico, ce să fac? Am zgornit-o și p-asta, ultima muiere a lui Ionel al meu.
- Dar asta ce a mai făcut, tușico?
- Ce să facă, Aurico? Era puturoasă, Aurico. Puţea pământul sub ea.
- Păi, tușico, ziceai matale că are serviciu. O fi fost obosită și ea.
- Cum adică obosită, Aurico? Nu cumva îi ţii și tu partea, Aurico?
- Cum să-i ţin partea, tușico? Cum să-i ţin partea? Asta, a câta e?
- E, a câta? A optșpea, a câta să fie?
- Ionel câţi ani are, tușico?
- Patruzeci și opt. Atât are, patruzeci și opt. Are și bicicletă, Aurico!
- Ar trebui să se așeze și Ionel la casa lui.
- Ar trebui. Dar cu astea? Toate sunt păcătoase, puturoase, proaste, miorlăite și îngălate.
- Chiar toate?
- Adică, eu mint, Aurico? Eu mint? Mint, ai?
Numai că o văd pe tușica ridicându-se, încălţând galoșii și ieșind pe ușă. Plecată a fost. De atunci n-a mai venit pe la noi. Am auzit doar că a murit și nici o noră nu i-a adus vreo floare