|
Eram boboc. Se făceau pe vremea mea ședinţe interminabile. Se ronţăia acolo vrute și nevrute, căci rău este să lași prostimea și oamenii necopţii să pălăvrăgească.
Amfiteatrul trei al clădirii ISEP din Piaţa Romană era înţesat. Se judecau în tribunalul tinerilor niște colegi care-l caftiseră pe un secretar de partid. Discuţiile erau aprinse. La un moment dat, un tip, a sărit ca ars, arătând spre un tip așezat în dreapta lui:
- Tovarăși, tovarăși, aici noi discutăm chestiuni de importanţă excepţională și elementul acesta declasat zice că faţa tovarășului nostru cere pumni?
De la tribună, un profesor întreabă:
- Cum așa?
- Da, tovarăși, colegul meu vă certifică ce am zis!
- Așa, tovarășe?
- Da, tovarăși!
A răsunat vocea plină de indignare a colegului de lângă cel ce semnalase grozăvia.
Totul s-a derulat cu viteza fulgerului. Nelegiuitul a fost ridicat în picioare. A fost blamat de toată sala. S-a supus la vot exmatrivularea lui. A fost exmatriculat. La un moment dat a fost întrebat cum îl cheamă. Am reţinut numai prenumele de Menelaus. Era desprins di mitologia vremurilor pe care de fapt le trăiam și eu pe atunci, vremuri imposibile.
|