|
Am auzit că a murit tușica. Mama zicea că niște nurori au luat cioburi de geam și i-au pus în coșciug, să aibă ce ronţăi pe lumea cealaltă și să nu se facă strigoi.
Mama a aflat târziu că tușica a murit. Nu a fost la înmormântare. Nici băiatul ei nu i-a spus mamei de moartea lui tușica. Când trăia, tușica îi zicea mamei:
- Aurico, de-oi muri, numai tu să mă gătești. Am toate rânduite. Să-mi pui costumul naţional. Am și marama pregătiră. Am și pantofii de moarte. Sunt noi. Și ciorapi am, Aurico. I-am zis și lui Ionel să te cheme. Nu vreau să mă îmbrace altcineva.
Când a auzit de moartea lui tușica, mama s-a mirat că luată cu treburile gospodăriei nu s-a mai gândit la ea. O știa supărată și dacă-i trecea, venea ea pe la noi. Mama se temea s-o viziteze când e supărată, să no dea afară din curte. Tușica era în stare de așa ceva. Seara, i-a zis tatei:
- Omule, a murit tușica.
- Du-te și tu cu o lumânare.
- Omule, a murit acum câteva săptămâni. Au și îngropat-o.
- Dumnezeu s-o ierte, săraca! A zis tata.
- Dumnezeu s-o ierte! A zis și mama.
Parcă nici n-ar fi fost vreodată tușica, așa s-a dus. La noi în casă nu s-a mai adus vorba despre ea. O singură dată l-am văzut pe Ionel, băiatul ei, intrând la noi în curte cu bicicleta și cu o sacoșă de cârpă. I-a dat-o mamei. Nu știu ce era acolo. Mama a dat sacoșa unor fini de peste drum.
|