|
Lache era cârciumar înainte de război. Acum veniseră comuniștii. În cârciumă se mai vindea sare, pâine și salam. Lăchioaia, cea care înainte făcea pe boieroaica, acum trăia din amintiri. Nu mai purta blănuri.
Nu mai venea trăsura s-o ducă la biserică. Gheţăria din deal era părăsită și înflorea liliacul în ea. Peste tot era sărăcie și totul se cumpăra pe cartelă. Lache își târa zilele și nici zâmbet nu mai avea. Se stingea stând și așteptând să treacă timpul. Nici nu-i mai aștepta pe americani. Nici ai mei nu-i mai aștepta pe americani.
Era într-o marţi. A venit cineva la noi și i-a zis mamei că Lache a murit de inimă rea. N-avusese bucurii Lache. Fiul cel mare îi murise de oftică. Mezina se otrăvise, iar mijlocia era o stricată. Trecea din bărbat în bărbat că nici ea nu le mai știa numărul. Distrusese multe căsnicii și în final l-a găsit pe unul cu care a rămas. Bătea la ea ca la fasole grsanul. Mama s-a dus la priveghiul lui Lache, ca vecină. Când stătea acolo și vorbea despre mort, cum se face la orice priveghi, a venit Lăchioaia și a zis:
- Aurico, nu ţi se pare că e mai frumos mort decât viu?
Atunci, mama s-a ridicat de pe scaun și a plecat. Lache era un mort, nici așa, nici așa. Niște lumânări îi ardeau la cap și mirosea coșciugul a scândură de brad arsă cu lampa de benzină. Doar un câine se auzea lătrând undeva în depărtare. Un huruit asurzitor de tancuri rusești au spart noaptea. Apoi s-a lăsat o liniște adâncă peste mahala.
|