|
Omul acela era buhăit și întotdeauna avea nasul roșu. mergea pe multe cărări. Lumea care nu-l cunoștea, zicea că strânge bani pentru operaţie. El bea o parte din ce strângea, iar cealaltă parte o punea la teșcherea.
- Măi, Mitică, numai bănuţi așa mici ai?
- Cocoană Stelo, dacă din ăștia îmi dau nenorociţii, ce să le fac?
- Ei, lasă Mitică, sunt buni și așa.
A primit câteva hârtii de zece lei și a plecat tot pe mai multe cărări. I-am povestit mamei. Ori de câte ori îl vedeam pe Mitică sprijinind zidul teatrului Davila dinspre Stada Mare, mă și gândeam la dispreţul pe care-l trăia el faţă de toţi cei care-l miluiau, în bunătatea lor imensă.
|