Informatica este domeniul în care activitatea este încadrată ca având specificitatea creaţiei ca în artă. Nu degeaba se vorbeşte de arta programării, programatorul ca artist şi produsul software ca operă de artă. Sunt forme în care informaticienii se alintă, ca să se bucure şi ei un pic. Se vede că informatica nu este domeniul în care standardizarea să capete profunzimea din industria constructoare de maşini.
Fiecare informatician crede despre el că este cel mai îndreptăţit să facă lucrurile cum îl taie capul. Lumea informaticienilor este bântuită de concepţia prin care nu vine nimeni să-l înveţe ceva pe unul dintre ei, pentru că el s-a născut învăţat.
De aceea, fiecare face cum îl taie capul. Despre stilul de programare se vorbeşte doar la marile companii care dezvoltă software.
Despre standarde de întocmire a documentaţiilor deja este greu să se vorbească.
Cine are curiozitatea să urmărească modul în care sunt scrise componentele, va avea surpriza să constate că nivelul de comunicare dintre cei ce realizează componente care trebuie asamblate într-un întreg, este foarte scăzut.
Nu ştiu dacă are cineva curiozitatea să ia 100 de programatori pe care să-i pună în camere diferite, fără acces la Internet şi fără telefoane mobile şi să-i pună să scrie ceva prin care să facă înmulţirea a două matrice. Sunt sigur că:
- vor exista mari diferenţe între textele sursă,
- ipotezele de lucru vor fi extrem de diferite,
- unii programatori vor face doar un subprogram de calcul,
- alţi programatori vor face totul cap-coadă, cu citire de date, cu calcul şi cu afişare rezultat,
- cei mai mulţi vor scrie programe obişnuite,
- ce mai puţini se vor gând la reutilizarea de cod,
- se va vorbi de cel mai bun program, respectiv, de cel mai îmbâcsit program.
Eu m-am ferit să lucrez cu informaticieni închistaţi în experienţa lor, ci am preferat pe cei flexibili, care au acceptat să se plieze pe un mod de lucru acceptat ca fiind eficient în raport cu resursele avute la dispoziţie la un moment dat.