Sfinxul

Manea MĂNESCUavea întotdeauna locul rezervat în prezidiu. Venea însoţit de lingăii lui, se aşeza şi privea drept înainte către mijlocul sălii, niciodată către primele rânduri. Nu vorbea nici cu cel din stânga, nici cu cel din dreapta. Era exact ca sfinxul care străjuieşte piramida lui KEOPS. Numai când i se dădea cuvântul, fie mergea la tribună, fie vorbea de pe loc, dar de fiecare dată era sobru, liniar, cu voce clară, fără coloristică.
La o primă vedere nu era nimic special în comportamentul lui Manea MĂNESCU, dar de la o şedinţă la alta se observa deja că este un om rece, distant, care nu ştie să zâmbească, aproape de a fi un robot programat să vadă unidirecţional, de la câţiva metri în faţă.
La un moment dat am interpretat poziţia lui ca fiind o manifestare a superiorităţii de care era conştient sau a dispreţului pe care îl purta celor pe care el îi socotea nedemni de a ocupa locurile din preajma sa.