Pupăciunile

în zilele Revoluţiei din decembrie s-au spus foarte multe, dintre care unele ziceri erau scorneli dintre cele mai bizare, generatoare de isterie prin manipulare. Să nu uităm cântarul de aur al lui Zoe care s-a dovedit a fi de tinichea. Să nu uităm robinetele de aur din Primăverii, care s-au dovedit a fi doar suflaţi cu aur, ştiut fiind faptul că un gram de aur este suficient pentru poleirea unui călăreţ cu cal cu tot. Dar să revenim la oile noastre. Atunci s-a zis cum că Manea MĂNESCU la ultima şedinţă de CPEx i-a pupat mâna lui Nicolae CEAUşESCU, implorându-l să rămână în fruntea partidului. N-am crezut niciodată că MANEA va fi atât de disperat încât să facă un asemenea gest, după cum îl ştiam eu de rigid, orgolios şi distant. Nefiind acolo, chiar nu bag mâna în foc că nu s-ar fi întâmplat aşa ceva, dar 99% cred că a fost o baznă, pe placul unui public gata să guste orice ar fi dus la diabolizarea celor care trebuiau neapărat să plece cu coada între picioare de pe scena istoriei acestui neam.
Am urmărit la televizor cu gura căscată tot ce se transmitea din procesul celor patru, Manea MĂNESCU, Tudor POSTELNICU, Emil BOBU şi Ion DINCĂ, iar răspunsurile oferite de Manea MĂNESCU la întrebările judecătorilor arătau o diferenţă ca de la cer la pământ între ce zicea înainte el în şedinţe şi cum vorbea în timpul procesului. Era de nerecunoscut. Chiar dacă pe durata procesului Manea MĂNESCU a avut epitete greu de pus în paralel cu ceea ce spunea el pe la plenare sau în Scânteia, nu am crezut nici o clipă că el a căzut în asemenea hal încât să-i pupe mâna lui Nicolae CEAUŞESCU.
Spun şi repet: este doar ce cred eu şi numai un film cu acea şedinţă ar avea darul să mă convingă, altfel nu voi fi convins de mărturii şi vorbe, fără a exista dovezi, inclusiv nu cred în stenogramă, căci acolo se scrie despre vorbe zise şi cam atât. Oricum, această ieşire din scenă cu o asemenea tinichea legată de coadă, cu un zornăit asurzitor pe caldarâmul evenimentelor, a dat foarte rău, făcând din Manea MĂNESCU omul despre care cei din Catedra de Cibernetică Economică nu au trebuit să lase privirea în pământ, ci s-au pornit în a se considera şi ei tot nişte victime.
Uneori scenele erau atât de penibile, căci victimele erau exact cei care făceau coadă la uşa liftului sau care îşi doreau să dea mâna cu Manea MĂNESCU prin Aula Magna sau barem ca MANEA să le rostească numele după ce luau cuvântul şi ei îşi treceau limbile lor pe părţile lor preferate, considerându-se absolviţi de grele poveri de conştiinţă nu numai profesională, cât mai ales revoluţionară. Nu am auzit nici atunci şi cu atât mai puţin acum pe careva să pună sub semnul întrebării acel moment care mai repede îl cataloghez ca fiind un dezastru decât gestul prin care Manea MĂNESCU ar fi vrut să iasă în evidenţă cu ceva, căci şi el intuia că era începutul sigur al sfârşitului aşteptat de un popor întreg, chiar dacă trăia sub un clopot de sticlă.