Omagierea

Când Manea MĂNESCU a împlinit 60 de ani, fie că şi-a dorit-o singur, fie că alţii au dorit, fie amândouă, în Aula magna a A.S.E. a avut loc o şedinţă omagială. Au fost prezenţi rectorul A.S.E., decanul Facultăţii de Cibernetică, şeful catedrei de Cibernetică Economică, membrii catedrei, colaboratorii din Centrul de calcul şi specialişti care erau cadre didactice asociate şi care predau la discipline de informatică, de statistică şi de cibernetică.
Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri, cu au fost deschise lucrările, cum cei ce vorbeau i-au adus omafii fierbinţi celui aniversat, adică lui Manea MĂNESCU Formulele de adresare erau dintre cele mai măgulitoare, pe care eu nu aş fi fost niciodată să le rostesc fără a fi fals sau pentru a intra în depresie în doar câteva zile, din lipsă de respect faţă de mine însumi.
A luat cuvântul şi aniversatul care mai întâi a mulţumit lui Nicolae şi apoi Elenei, arătând ce merite cu totul speciale au aceştia în conducerea ţării în general şi a învăţământului superior în special. Folosind fraze lungi, cuvinte pompoase şi cascade de adjective, Manea MĂNESCU nu contenea în a-i ridica în slăvi pe cei doi ceauşeşti.
Despre ropotele de aplauze nu am a spune decât că erau necontenite, fiind începute de către anumite persoane special implantate în sală, să dea tonul, astfel încât să se creeze iluzia unei spontaneităţi perfecte.
Cine crede că după acea festivă s-a dat o măslină sau o atenţie, nu are decât să viseze frumos, că în realitate, totul a fost sobru şi lumea a plecat acasă de-a dreptul entuziasmată, nu de ceea ce a fost, ci doar pentru că s-a terminat supliciu. Cel puţin acest sentiment l-am avut eu.