Eu am nu o părere proastă despre hackeri, ci o părere foarte proastă, nu pentru ceea ce fac ei, ci pentru ceea ce nu fac, adică:
produse software de succes în piaţă, cu care clienţii să rezolve probleme,
procese de dezvoltare software revoluţionare,
algoritmi şi instrumente care să implementeze funcţionalităţi remarcabile,
acţiuni de educare a clienţilor spre a utiliza produse software de ultimă generaţie.
Cred cu tărie că hackerii sunt oglinda societăţii, ei fiind repartizaţi după curba lui GAUSS un pic debalansată, ca inteligenţă, adică:
2% sunt tipi excepţionali,
5% sunt tipi foarte buni,
20% sunt buni,
60% sunt mediocri,
10% sunt proşti,
3% sunt idioţi.
Cei mai periculoşi sunt cei 3% din ultima categorie, căci dacă un idiot aruncă un pietroi într-un lac, o mie de savanţi sar să-l caute şi riscul de a nu-l găsi este colosal.
Hackerii excepţionali sunt nişte rătăciţi în domeniu, căci ei cu siguranţă au resurse să facă lucruri extraordinare. Pericolul major îl reprezintă cei 70% din rândul hackerilor mediocrii şi proşti, căci aceştia, neavând prea mult creier stau şi clocesc mii de modalităţi din care să facă bani din nemuncă, furând elegant pe Internet, aşa cum îi duce pe ei mintea aceea pe care nu o au. Ei nu trebuie subestimaţi, dar sunt predictibili. Nu au rafinamentul care să le permită construcţii rafinate, elegante şi revoluţionare, căci în primitivismul lor, ei merg pe drumuri scurte de la cauză spre efect şi drumul invers este tot un drum bătătorit.
Acum există cărţi scrise despre activitatea hackerilor şi cum sunt contracarate efectele acţiunilor întreprinse de ei. Niciodată nu am avut senzaţia că aceste cărţi sunt scrise de hackerii:
pe care inteligenţa îi dă afară din casă,
care s-au retras din haiducie şi au luat drumul cinstei şi onoarei,
despre care lumea a auzit că au contribuţii teoretice de netăgăduit în materie,
ajunşi la vârsta senectuţii şi care doresc să se spovedească scriind,
care vor să braveze în faţa celorlalţi arătând nivelurile până unde au urcat ei.
Cărţile sunt scrise de oameni deştepţi confruntaţi cu tot felul de năzbâtii făcute de hackerii de toate mărimile şi culorile sub-profesionale cărora aparţin şi care expun unele dintre soluţiile date de ei problemelor rezolvate, cu ceva timp în urmă. Niciodată cărţile despre hackeri şi activitatea lor nu vor dezvălui ultimele soluţii la problemele apărute în zona accesării neautorizate sau a alterării de conţinut digital din ultimele trei-şase luni.
Cred în proporţie de 99,99% că aceste cărţi nu sunt citite de hackeri, pentru că aceştia:
nu umblă după teorii şi fineţuri,
ei au alte preocupări practice,
se autoperfecţionează prin încercări,
nu învaţă, ci fură meserie.
Am văzut interviuri luate unor hackeri ajunşi în puşcărie şi la o analiză mai atentă se desprinde ca trăsătură fundamentală a acestora pasiunea pentru a repeta la nesfârşit o operaţie, exact cam cum fac unii pacienţi schizofrenici care repetă o mişcare circulară perfectă pe un covor, până decupează cu conturul paşilor acel cerc din covor. Succesul activităţii hackerilor este unul egoist, dublat nu de satisfacţii, ci de câştiguri imediate obţinute pe căi absolut ilegale.
Pentru cei ce se ocupă de cybersecurity, hackerii sunt obiecte de analiză la rece, căci numai aşa este construită o imagine corectă a forţei pe care aceştia o reprezintă şi mai ales a elaborării studiilor de predictibilitate, pentru a fi dezvoltate acele instrumente care au rolul de a contracara acţiuni viitoare, de o cu totul altă natură decât cele exersate de aceştia până în prezent.
22 iunie 2019