Evenimente

Evenimente

Normal ar fi ca din când în când să vorbim despre evenimente. Prin eveniment eu înţeleg:
- inaugurarea unui spital de 1.000 de locuri,
- dezvelirea unei statui,
- tăierea panglicii la 500 km de autostradă,
- primirea unui artist care revine de la un festival mare unde a primit trofeul de aur,
- anunţul că unui savant român i se va decerna premiul NOBEL,
- lansarea unei cărţi fundamentale a românilor,
- calificarea la campionatul mondial de fotbal,
- cucerirea unei medalii la o olimpiadă de către un sportiv român,
- câştigarea unei lupte pe câmpul de război,
- prinderea unei bande de traficanţi şi captura este de 20 tone de droguri,
- recuperarea tezaurului de la Kremlin,
- inaugurarea liniei de mare viteză Bucureşti – Suceava unde se rulează cu 400 km/h.
Nu voi include între evenimente accidentele, incendiile, violurile, crimele şi violenţele, deşi toate sunt încadrate printre evenimente, dar ele privesc persoane în grupuri restrânse. Eu mă refer la lucruri de mare anvergură, care reuşesc să capteze atenţia a foarte multor persoane şi care prin efectele generate aduc siguranţă, eficienţă, dar şi o stare de bine.
Scriitorul Mihail SADOVEANU a publicat în anul 1933 romanul Locul unde nu s-a întâmplat nimic, de parcă ar fi avut o viziune asupra a ceea ce va urma să se întâmple în spaţiul nostru cel mioritic de după 1989.
La noi, nu se construiesc spitale.
La noi se inaugurează haznale.
La noi se inaugurează 20 de metri de drum.
La noi nu se construiesc săli de sport.
La noi nu se dezvelesc statui ale eroilor neamului.
Noi ne trăim viaţa într-un mod banal, şters, de pe o zi pe alta, aşteptând să treacă timpul şi crezând că e datoria altora să ne facă nouă viaţa mai bună, căci noi doar prin faptul că existăm le facem acestora o favoare, iar ei trebuie să se simtă privilegiaţi că îi lăsăm să ne facă tot binele din lume.
Ar fi o erezie să scriu acum că voi identifica evenimente despre care să scriu. Evenimente au fost şi despre ele voi scrie, căci au fost timpuri eroice, timpuri pe care noi le trecem cu vederea, doar din cauză că dacă am vorbi despre ele, s-ar vedea cât de mici şi neînsemnaţi suntem. Tăcând şi făcându-ne că plouă, deja avem senzaţia că am câştigat lupta cu un inamic invizibil, fără să ne dăm seama că am pierdut războiul cu noi înşine.


Înapoi