Şcolile de cercetare ştiinţifică apar în jurul unor mari personalităţi care s+au remarcat prin rezultate cu totul deosebite într4-un anumit domeniu al ştiinţei.
Şcoala de cibernetică economică s-a dezvoltat în jurul personalităţii lui Manea MĂNESCU, rolul său fiind în principal acela de excelent manager, de liant al celor mai valoroşi cercetători care şi-au adus contribuţii deosebite în domeniu, în principal prin faptul că:
- a creat cadrul instituţional prin înfiinţarea de laboratoare de cercetare,
- s-a înconjurat numai de specialişti de înaltă clasă,
- a dezvoltat evenimente care au stimulat creativitatea cercetătorilor,
- a oferit salarii şi mai ales prime care stimulau şi diferenţiau contribuţiile,
- a menţinut dotarea cu tehnică de calcul la nivelul care permitea implementarea de modele cibernetice operaţionale,
- a disciplinat munca de cercetare introducând rigorile bazate pe contract.
Noi am avut multe şcoli de cercetare ştiinţifică.
A existat şcoala de endocrinologie care a gravitat în jurul savantului C. I. PARHON.
Şcoala de cercetare în fizica atomică s-a dezvoltat în jurul savantului Horia HULUBEI.
Şcoala de informatică românească s-a dezvoltat prin contribuţiile matematicianului Grigore MOISIL.
Acum există şcoli care se dezvoltă în jurul unor cercetători care provin din învăţământul superior, dar penuria de fonduri şi de proiecte determină ca evoluţia acestora să fie foarte lentă, căci mediul politic extrem de corupt nu are influenţe benefice asupra dinamicii şcolilor de cercetare ştiinţifică, şcoli care au nevoie de:
- susţinere,
- continuitate,
- încurajări,
- stimulente,
- recunoaştere,
- linişte,
- entuziasm.
Am mari reţineri că structurile amorfe, bazate pe orgolii mărunte sunt productive în zona cercetării ştiinţifice, căci ideile măreţe nu apar în nici un caz din direcţia politicului, el însuşii dominat de obţinerea de titluri academice şi de preamăriri, omagieri şi distincţii obţinute fie la cerere, fie prin auto-atribuire.
Dacă un profesor a zăbovit asupra unui domeniu de interes şi:
- a publicat articole,
- a obţinut ceva soluţii originale,
- a participat pe la conferinţe,
- a căpătat oarece notorietate,
- a coordonat teze de doctorat,
- a realizat ceva proiecte de cercetare,
nu este exclus ca să contribuie la formarea unei şcoli pe domeniul respectiv, cu condiţia ca în lumea ştiinţifică, respectivul profesor să fie recunoscut prin tenacitatea cu care a aprofundat acel domeniu, fără a bascula spre alte zone, rămânând cantonat acolo unde el şi colaboratorii lui au adus contribuţii nu capitale, dar suficiente pentru a fi conturate ca o şcoală de cercetare ştiinţifică.
Au trecut vremurile în care tinerii îşi urmau necondiţionat magistrul căci numai prin intermediul lui ei aveau posibilitatea de a ieşi în lume, de a fi recunoscuţi, de a se afirma şi mai ales, de a le fi girată competenţa prin apariţiile în anturajul magistrului.
Acum există Internetul. Nu mai se pun problemele ca acum 50 de ani. Acum oricine are o idee o publică pe Internet. Oricine vrea, îşi face jurnal ştiinţific în mediul virtual. Acum şcolile de cercetare s-au mutat în mediul virtual în grupurile de lucru. Notorietatea este dată de ideea care exprimă o realitate dorită de majoritatea celor ce activează într-un domeniu. Acum, mai mult ca oricând este valabil ceea ce a zis NAPOLEON: în raniţa oricărui soldat se află bastonul de mareşal. Parafrazând, rezultă că oricine are o idee specială are toate şansele de a crea o şcoală de cercetare ştiinţifică în mediul virtual, cu oameni care se afiliază şi care aduc contribuţii, de asemenea, în mediul virtual, pe problema cu pricina.
|
