Managerul de cercetare

Este o persoană care nu este neapărat un excelent cercetător. El trebuie să fie în primul rând manager şi nu om de ştiinţă, aşa cum rău se înţelege de către unii care puşi în fruntea unui laborator sau centru de cercetări sau institut, se şi cred mari cercetători şi cu neruşinare emit pretenţii precum:
- semnarea tuturor studiilor în calitate de coautori,
- obţinerea de brevete în calitate de coautori,
- publicarea de articole în calitate de coautor,
adică tot ce mişcă acolo unde el este şef, musai trebuie să-l implice nu ca şef, ci ca om de ştiinţă, ceea ce este de-a dreptul scandalos.
Managerul de cercetare este o persoană care are simţ:
- realist,
- practic,
- de echipă,
- de vizionar,
- de ierarhizare valorică,
- de evaluare rapidă.
El este cel care:
- primeşte problema de rezolvat,
- negociază termene şi costuri,
- alcătuieşte echipa,
- trasează sarcini,
- urmăreşte execuţiile,
- evaluează livrabile intermediare,
- validează rezultate,
- gestionează discuţii şi conflicte,
- dezvoltă atmosferă creatoare,
- stimulează iniţiative,
- efectuează corecţii privind termene şi resurse,
- asigură transparenţa procesului de cercetare,
- finalizează cercetarea prin diseminare,
- evaluează eficienţa,
- implementează soluţiile originale.
Pentru a realiza toate acestea, managerul de cercetare trebuie:
- să înţeleagă exact particularităţile proceselor de cercetare ştiinţifică,
- să cunoască oamenii şi să le ofere sarcinile pe care aceştia sunt în stare să le rezolve,
- să nu fie oscilant în nesigur în deciziile pe care le ia,
- să-şi asume responsabilităţi şi să ceară colaboratorilor acelaşi lucru,
- să fie clar şi ferm în gestionarea proiectului de cercetare,
- să se adapteze astfel încât să se recupereze decalaje, căci nimeni nu doreşte explicaţii.
Am cunoscut manageri de cercetare deosebiţi, de la acre am învăţat foarte multe. Se discuta cu ei deschis şi dacă erau unele probleme, ei puneau mâna pe creion şi interveneau direct şi creativ pe material, scoţând din impas pe cel cu care discuta.
Am cunoscut şi manageri de cercetare aiuriţi care dacă primeau un material, subliniau, puneau semne de întrebare, din care nu înţelegeai niciodată nimic. Ei spuneau azi ceva, începeai să lucrezi, ca după câteva ore să te cheme şi să-ţi schimbe direcţia de lucru, fără a conta că ai pierdut acele ore, din moment ce nici nu recunoştea că lucrează prost.
Managerul de cercetare, cred că este cel care a lucrat ca cercetător de succes, a acumulat suficientă experienţă legată de:
- proceduri,
- oameni,
- activităţi,
- termene,
- riscuri,
- evaluări.
El are suficient de multe elemente care să-i permită să gestioneze o cercetare cu foarte mare acurateţe, ceea ce-l face să fie eficient, mai ales că el ştie cum să prezinte lucrurile, cum să împartă sarcinile şi în mod special, cum să conducă întreaga muncă pentru a atinge obiectivul propus.
Am cunoscut un astfel de manager de cercetare în zona dezvoltării de structuri software, care era el însuşii recunoscut în lumea programatorilor ca fiind un adevărat meseriaş. Trecând la zona de cercetare, el îşi cunoştea limitele şi acţiona de pe poziţiile omului care nu-i îngrădeşte pe cercetători, dar în momentul în care apăreau intersecţiile cu programarea calculatoarelor el devenea meseriaşul şi relaţiile erau de apreciere reciprocă, iar rezultatele nu au încetat să apară şi mă refer la rezultate dintre cele mai strălucite.