Am văzut pe unii care tot timpul au ceva de spus. O fac din instinct. Ei de regulă contestă. Contestă totul. Sunt cercetători care definesc nişte concepte şi construiesc din aproape în aproape teorii foarte frumoase, rotunde şi pline de miez.
Astfel de oameni trebuie ascultaţi şi trebuie văzut dacă tot ceea ce au construit stă în picioare, după ce se fac verificări amănunţite.
Mie nu mi-a plăcut să iau pe nimeni în răspăr şi să mă dau eu rotund în legătură cu un ceva anume. Eu ascult, pun întrebări şi dacă am de zis ceva de bine zic, dacă nu îmi reprim zicerile de rău, căci de regulă acestea sunt născute din:
- răutate,
- invidie,
- ură,
- micime,
- ignoranţă,
- prostie.
Dacă am văzut uneori hibe în anumite lucrări, le-am scris pe hârtie, l-am chemat pe împricinat, am discutat. I-am zis că dacă vrea să ţină seama de ceea ce am scris e Ok, dacă nu, tot OK este.
Au fost situaţii în care peste timp respectivii au regretat că nu au ţinut seama de acele însemnări, căci alţii au făcut afirmaţii în public şi nu le-a căzut bine deloc autorilor.
Contestarea unei teorii se face cu argumente solide şi în nici un caz cu fraze care încep cu mi se pare că sau am senzaţia că sau din punctul meu de vedere cutare şi cutare chestie, bla, bla, bla.
Cine vrea să combată o teorie trebuie să vină cu argumente solide şi să fie clar şi convingător. Altfel, se creează senzaţia de şuetă peste gard între două chivuţe. combaterea unei teorii se face la tablă, cu creta şi cu buretele, demontând pas cu pas construcţia prezentată de autorul teoriei. Orice altă abordare este doar o tentativă de a-şi da importanţă cel ce vrea să demoleze, fără să aibă substanţă şi mai ales, coerenţă, fundamente, înţelepciune şi superioritate.
|
