Cercetătorul ştiinţific nesigur



Este foarte des întâlnit. El îşi cultivă neputinţa, mai ales atunci când întâlneşte terenul propice. Este foarte uşor pentru el:
- să se vaite,
- să ceară păreri,
- să aibă nedumeriri,
- să aştepte de la alţii,
- să temporizeze,
- să compare,
- să revină asupra soluţiei,
- să-şi pună mii de întrebări,
- să fie compătimit,
- să fie aşteptat.
De câte ori am văzut astfel de personaje, am discutat deschis şi la obiect şi am spus că vreau:
- să-şi asume responsabilităţi,
- să văd rezultate, nu scuze şi nici motivări,
- evaluări concrete a livrabilelor,
- punctualitate în livrarea de rezultate concrete,
- muncă şi nu vorbe,
- răspunsuri şi nu întrebări.
Dacă omul a înţeles, am colaborat. Dacă nu a înţeles, ne-am strâns mâinile şi drumurile noastre s-au despărţit pentru totdeauna, căci nesiguranţa nu este o boală vindecabilă. Cei care pozează în oameni nesiguri au plăcerea de a trăi la umbra celor care-şi asumă tot ceea ce fac. Ei nu lucrează independent şi de fiecare dată se fac că fac şi dacă pun şi ei o virgulă sau un punct, trebuie să ştie toată mahalaua ce grozăvie au făcut. Este şi greşeala managerilor de cercetare că le dau prea multă atenţie şi chiar le suflă în coarne, în loc să aibă dialoguri scurte şi să aştepte soluţii.
Am întâlnit un cercetător nesigur care trebuia să facă o culegere de date şi pentru aceasta trebuia:
- să definească o procedură,
- să aleagă echipamentele de măsurat,
- să verifice calibrarea lor,
- să proiecteze documentul pe care se fac înregistrările,
- să instruiască operatori,
- să treacă la măsurări,
- să asigure calitatea şi reproductibilitatea.
Lucrurile sunt clare şi aşa se procedează în cazul tuturor măsurătorilor. Ei bine, acest cercetător, venea cu mii de întrebări din oră-n oră:
- să ceară confirmări,
- să verifice că face bine,
- să primească idei,
- să arate cât munceşte el.
la un moment dat, i-am atras atenţia că pentru un cercetător ştiinţific gradul al II-lea toate astea sunt munci de rutină şi ar face bine să mă scutească cu pisălogeala. El m-a evitat pe mine, dar i-a înnebunit de cap pe alţi colegi din echipă, căci el simţea nevoia să aibă o umbră care să-l urmeze, propria-i umbră nefiind suficientă. La un al doilea proiect i-am zis: la revedere.
Dacă el este lăsat de capul lui, precis face lucruri proaste şi de aceea, cercetătorul ştiinţific nesigur este cel care trage echipa în jos.