Cercetătorul ştiinţific împrăştiat



Omul împrăştiat se vede de la o poştă, fie că este muncitor cu ziua, fie că este un muncitor calificat, fie că este un intelectual, fie că este un birocrat.
El are lucrurile puse claie peste grămadă, într-o dezordine pe care doar el o gestionează. Este de ajuns ca altcineva să caute să-i pună ordine în troace, că l-a dezarmat pe omul împrăştiat, el nemaigăsind nimic din ceea ce căuta într-o mulţime de lucruri puse fiecare la locul lor aşa cum le-ar sta bine în cazul oricărui om cât de cât organizat.
Cercetătorul împrăştiat:
- începe lucrurile din puncte de neînţeles, când de fapt toate au un început logic,
- alege cele mai stranii modalităţi de lucru, de parcă ar fi într-un mediu ezoteric,
- este prezent unde nu se aşteaptă nimeni şi are poziţii absolut surprinzătoare,
- caută să convingă că stăpâneşte problema, dar vocabularul folosit este al unui amator,
- vine doar cu frânturi disparate legate de nenumărate aspecte fără a fi puse cap la cap,
- trăieşte dintr-un trecut nebulos, verbele care-l apreciază fiind toate la mai mult ca perfect.
Cercetătorul împrăştiat este unul în plus în echipă, căci nimeni nu are cum să se bazeze pe el din moment ce una zice şi alta face, tocmai în momentele cheie de derulare ale proiectului de cercetare, iar multe lucruri spuse de el sunt chestiuni spuse de alţii cu mult timp înainte, pe care el doar le repetă, fără a şti nici el din ce cauză. El risipeşte propriile energii, energiile celor din jur şi resursele proiectului de cercetare, numai prin faptul că nu le identifică la momentul oportun, ci ori mai devreme şi e inutil, ori mai târziu şi nu-şi mai găsesc locul, pentru că au avut loc suplimentări, căci nimeni nu aşteaptă după el.