Invatatorul si profesorul sunt persoane sfinte. Sau asa ar trebui sa fie. Despre invatatorii mei nu am cum sa spun asa ceva. Despre profesori insa am ce spune. Si mai ales despre cei din facultate.
Profesorul Valeriu Pescaru era component al
tripletei BIȚĂ-GRAMA si PESCARU, cei care lucrarsera la cartea cu MM-ul de mecanografie si masini electrice de birou. Avea studii ingineresti la Moscova si era un excelent practician. De la el am invatat sa nu vorbesc despre lucruri practice pe care nu le-am facut eu cu mana mea. El avea in spate experienta dezvoltarii unui sistem informatic complex pentru recensamantul din 1964. Am urmarit cursul sau de Analiza si proiectarea sistemelor informationale, unde cu vocea sa baritonala si sonora, prezenta lucruri foarte importante, de care aveam peste ani sa ne izbim violent si daca nu am fi stiut despre ele si mai ales despre riscurile care apar daca etapele nu sunt complet si bine parcurse, am fi esuat lamentabil in meserie. La examene am luat note bune si ma mandresc ca in
carnetul meu de note am semnatura profesorului Pescaru. Am lucrat si cateva luni ca analist in Centrul de Calcul al catedrei de Cibernetica Economica si acolo el era director, foarte apreciat pentur linia data activitatii pe baza de contract si pentru primele grase oferite celor care lucrau cu adevarat, punand pe primul plan criterii de valoare. Dupa 1972 a plecat director la Centrul de calcul al Comitetului de Stat pentru Planificare, unde a facut lucruri deosebite, cu oameni deosebiti. Pentru ca avea talentul de a se inconjura de oameni speciali in profesia lor.
Cartea de Fisiere,bBaze si banci de date, scrisa impreuna cu Iulian Satran, Lucian Duta, Cristian popescu, Ioan Catona, este un astfel de exemplu. Toti coautorii fiind cei mai mari specialisti in acea zona, iar activitatea lor practica era recunoascuta de toata lumea.
In afara de cele doua intalniri directe de la examene, profesorul Pescaru a coordonat si proiectul de optimizare a transportului de produse petroliere pe conducte, incheiat cu CCTLPP, centrala cu sediu foarte apropape de muzeul Medrea. Mi-a placut cum s-a lucrat la acest proiect. El avea ideile foarte clare, stia de unde plecam si unde trebuie sa ajungem, abordarea fiind practica si realista, ceea ce facea ca algoritmul de transport clasic sa fie amendat sever, tinand seama de aspectele de contaminare atunci cand se trece de la un produs slab la unul foarte buna, in a-l transporta pe aceeasi conducta.
Cand m-am inscris la doctorat, nu era nimeni sa-mi dea recomandare. Numai profesorul Pescaru mi-a dat acea recomandare, iar cand s-a citit in Consiliu Profesoral dosarul meu pentru a mi se valida rezultatul de la colocviu de admitere de la doctorat in toamna lui 1972, toti s-au mirat cum de aveam recomandare. Toti evitau, pentru ca nu-l agreau pe conducatorul meu. Numai profesorul Pescaru, dupa ce i-am povestit ce si cum mi-a zis: Ivane, eu nu ma opun viitorului tau. Da-mi sa semnez recomandarea. Gratie deciziei sale am devenit doctorand, exact la profesorul cu care vroiam sa lucrez si tot gratie lui, am terminat, ca logic, daca nu as fi inceput, clar nu aveam cum sa si termin. Se zice despre unii ca au iesit din literatura, inainte de a intra. Doamne fereste, sa se zica si despre mine asa. Ar fi fost o tragedie, stiut fiind faptul ca doctoratul e conditie de a evolua in cariera didactica din invatamantul superior.
Nu trebuie uitata interventia lui din vara anului 1970, la secretara sefa a facultatii, care ezita sa-mi dea o adeverinta absolut necesara sotiei la repartitia ei care avea loc pentru fizicienii din toata tara la Cluj. Profesorul i-a reprosat ca se ocupa mai mult de repetenti si de restantieri decat de studentii buni. datorita lui am obtinut acea adeverinta, fara comentarii din partea secretarei. profesorul a intrat la decan, a obtinut semnatura. Mi-a dat adeverinta completata, semnata si cu numar de inregistrare. I-am multumit si ne-am despartit.
